Arhivă

Post Tăguit cu ‘voluntariat’

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

septembrie 15th, 2020 Fără comentarii

Cartea recomandată este “Punctul Omega” de Don DeLillo. De curând, editura new-yorkeză Scribner a anunțat că luna viitoare va publica un nou roman de Don DeLillo, prozator care – alături de scriitori precum John Barth, William Gaddis, William H. Gass, Robert Coover, Donald Barthelme și Thomas Pynchon – se înscrie în rândul celor mai reprezentativi autori americani postmoderni, inițiatori ai unei noi paradigme din cadrul literaturii de secol XX. Astfel, în anticiparea următorului său roman, recomandarea de lectură din această săptămână are în centru penultimul roman al lui Don DeLillo, „Punctul Omega”, publicat în 2010 și apărut la noi în 2012, la editura Polirom, în traducerea Veronicăi D. Niculescu.

Roman de mici dimensiuni, „Punctul Omega” este una dintre acele opere literare care surprinde prin rigoarea și ingeniozitatea construcției epice, concentrând maximum de idei, preocupări tematice și problematizări într-o formă restrânsă, migălos realizată, ce evită risipa de cuvinte sau excesele de orice manieră. Cu toate că romanul poate fi citit în câteva ore, cititorul interesat de problemele pe care autorul le ridică prin intermediul discuțiilor și frământărilor personajelor poate petrece timp îndelungat contemplând – asemeni personajului nenumit din prologul și epilogul cărții, care revine obsesiv la o expoziție dintr-un muzeu unde se proiectează filmul lui Hitchcock, „Psycho”, la o viteză de două cadre pe secundă, astfel încât durata acestuia să fie prelungită la 24 de ore – diversele subiecte de discuție propuse de-a lungul cărții. De altfel, cea mai mare parte din roman se desfășoară sub forma unui dialog între Richard Elster, teoretician al războiului și fost consilier în chestiuni de politică internațională (în speță cele raportate la conflictul din Irak), activ în timpul administrației Bush, dar acum retras, ca un pustnic, într-o vilă din deșertul Californiei, și Jim Finley, un tânăr și idealist regizor care încearcă în zadar să-l convingă pe Elster să apară într-un documentar-interviu pe tema celor doi ani petrecuți de acesta la Pentagon. În liniștea și monotonia deconcertantă a deșertului, timpul și spațiul par să capete alte coordonate, iar realitatea ia forma unui vis febril, confuz: pe măsură ce personajele se adâncesc în dezbateri pe teme precum materia organică și anorganică, transcendența, natura timpului, sfârșitul conștiinței umane și teoriile paleontologului iezuit francez Teilhard de Chardin cu privire la evoluția materiei către o conștiință unificatoare, cei doi bărbați își confruntă de fapt propriile spaime existențiale, dezamăgiri, eșecuri, alunecând într-un fel de catatonie a spiritului, exacerbată de nimicul care învăluie refugiul lui Elster. Iar atunci când fiica acestuia, o prezență mai degrabă fantomatică printre cei doi bărbați, dispare într-o zi fără urmă, autorul pare a schimba brusc tempoul narațiunii, inserând dinamism și suspans în ceea ce ia acum forma unei investigații detectiviste a unui fenomen aflat de la bun început sub semnul inexprimabilului. Întocmai ca „Pyscho-ul” rulat cu încetinitorul din galeria de artă pe care o frecventează naratorul anonim, DeLillo își provoacă cititorii să citească printre rânduri, să ajungă la un grad de aprofundare a textului inaccesibil ochiului obișnuit să culeagă doar explicații de-a gata.

Romanul poate fi împrumutat atât de la sediul central, cât și de la filiala 5. Lectură placută!

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (4 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

septembrie 8th, 2020 Fără comentarii

Cartea recomandată săptămâna aceasta este volumul “Ultima ieșire spre Brooklyn” de Hubert Selby Jr. O lectură tăioasă și amețitoare – ca o lovitură străfulgerătoare în capul pieptului. Romanul de debut al lui Hubert Selby Jr., publicat în 1964, nu este altceva decât cronica unei Apocalipse urbane, o descriere macabră, înfiorătoare a unui cartier scufundat în viciile locuitorilor săi iremediabil pierduți, a căror ură ucigătoare, dezgust față de sine și ceilalți, sărăcie paralizantă, sexualitate bolnăvicioasă și confuză, coșmaruri și angoase țâșnesc violent și aruncă o păcură otrăvitoare peste conștiințele chinuite ale acestora, înlănțuindu-i fără scăpare de străzile mizere și întunecoase, de barurile inospitaliere, de apartamentele dărăpănate, de fabricile amenințătoare prin care se perindă zi de zi, noapte de noapte, asemeni unor stafii condamnate să nu-și găsească vreodată odihna.

Structurat în șase părți de sine-stătătoare, foarte vag legate între ele prin locul în care se desfășoară acțiunea și prin câteva personaje comune, și lipsit de un fir narativ propriu-zis, romanul concentrându-se mai degrabă pe trăirile intime și pe experiențele protagoniștilor, „Ultima ieșire spre Brooklyn” surprinde prin construcția epică descătușată de convenții literare, gramaticale, estetice, ceea ce-i conferă o prospețime revitalizantă și o vigoare expresivă aproape intimidantă: este ceva cu totul liberator și totodată curios în a citi o carte atât de puțin interesată de reguli, o carte care violentează fără remușcări așteptările cititorului și care oferă acestuia prea puține momente în care să poată răsufla ușurat și să se redreseze. Proza lui Hubert Selby Jr. curge nestăvilit pagină de pagină – fraze aproape interminabile, străpunse de ritmuri discordante ce reflectă gândirea haotică a personajelor, al căror creier este îmbibat constant de amfetamină și alcool – și se sparge cu intensitatea unui tsunami la finele fiecărui capitol, pentru ca apoi iar să acumuleze o tărie și mai spectaculoasă și înfricoșătoare, capabilă să lase cicatrici adânci cititorului.

Și atunci, având în vedere ca nihilismul, decadența, licențiozitatea, monstruozitatea, scabrosul etc. se manifestă până la saturație în paginile scrise de Hubert Selby Jr., de ce îi mai recomand romanul? Pentru că acesta nu lasă niciodată impresia că scrie doar de dragul de a epata; bravura sa stilistică și tematică se naște dintr-un simț acut al observației, perfect capabil să redea brutalitatea lumii în mijlocul căreia el însuși a trăit, fără să recurgă la cenzură. Pentru că nu e o simplă lectură mizerabilistă, un comentariu virulent, scăldat în cinism și hedonism, asupra vieții incerte într-o lume încă paralizată de experiența celui de-al doilea război mondial, ci un amplu studiu al încercării obsesive de a-ți defini identitatea și de a găsi mijloacele potrivite de expresie.

Romanul a apărut în 2010 la editura Humanitas Fiction, în traducerea lui Adrian Buz și îl puteți împrumuta de la sediul central sau de la filialele 2, 3 și 5. De același autor, Biblioteca Județeană „George Barițiu” are și romanul „Recviem pentru un vis” (ecranizat în 2000 de Darren Aronofsky), apărut la aceeași editură în 2011, în traducerea lui Andrei Matzal.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (4 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

septembrie 1st, 2020 Fără comentarii

Parcurgând prozele scurte incluse în cel de-al doilea volum al lui George Saunders, „Pastoralia”, este foarte probabil să fii stăpânit, nu de puține ori, de impulsul nestăvilit de a lăsa cartea jos o clipă și de a-ți acoperi ochii cu mâinile de rușine, după care să simți cum te năpădește o avalanșă de râsete zgomotoase, aproape sardonice, pe care încerci repede s-o suprimi pentru că realizezi că – nu-i așa? – nu se cade să te distrezi pe seama necazurilor unor năpăstuiți ai sorții, oricât de respingătoare ar fi personajele în cauză, dar apoi constați că, fără să mai lupți împotriva lor, râsetele slăbesc treptat și sunt înlocuite de sentimente dintre cele mai variate: milă, revoltă, teamă, dezgust și, poate cel mai important, empatie. Brusc, te simți despuiat de acea armură pe care ai îmbrăcat-o la începutul lecturii, înveliș protector ce-ți permitea să privești de sus, cu o satisfacție reconfortantă, viețile mizerabile ale personajelor descrise, pentru că-ți dai seama că și tu, la rândul tău, ai trecut la un moment dat prin clipe similare de stânjeneală, eșec, umilință sau ridicol. Și, cu toate acestea, găsești în tine puterea să continui lectura și să nu te abandonezi pe deplin unei stări de jenă sfâșietoare sau unei repulsii față de toate acele gânduri și trăiri pe care mintea ta lucrează necontenit să le estompeze sau să le alunge, dar care îți sunt evocate, pagină cu pagină, insistent, de către viețile personajelor lui Saunders.

Prozele sale sunt populate de indivizi care au suferit înfrângeri pe toate planurile – amoros, familial, profesional, spiritual etc. – și ajung să se scalde într-o neputință și o monotonie ce le consumă întreaga existență; și totuși, așa cum se întâmplă în „Ulisele” lui Joyce, unde idealurile morale și valorile eroice tradiționale sunt răsturnate, iar noțiunii de eroism i se atribuie noi valențe, preluate chiar din nespectaculosul vieții de zi cu zi a omului obișnuit, așa si ratații lui Saunders devin eroi în felul lor modest de a fi. Acest nou tip de eroism, adaptat la existența noastră contemporană, îmbracă diverse forme: în nuvela care dă și titlul volumului, de pildă, personajul central, care lucrează într-un soi de muzeu-rezervație în care angajații trăiesc izolați de realitatea exterioară (singurul contact cu exteriorul fiind faxul) și li se cere să își însușească perfect rolurile care le sunt distribuite (protagonistul fiind nevoit să mimeze comportamentul omului preistoric), umanitatea și eroismul protagonistului transpar prin decizia sa de a-și apăra „colega de peșteră”, care este pe punctul de a fi concediată datorită prestației sale neconvingătoare și nerespectării regulamentului locului de muncă. În această distopie capitalistă imaginată de Saunders, îndrăzneala de a te opune angajatorului, de a minți în apărarea unui coleg ajunge să fie echivalentă cu gestul de rezistență al lui Winston din „O mie nouă sute optzeci și patru” de a ține un jurnal, iar Saunders, cu toate că lasă adesea impresia că își manipulează personajele asemeni unui păpușar malițios și sadic, nu le dezumanizează niciodată și nici nu se raportează la acestea într-atât de ironic încât să le anuleze de la bun început însemnătatea oricăror acțiuni, astfel că reacția protagonistului din „Pastoralia” poate fi citită ca un veritabil act de curaj.

Celelalte proze incluse în „Pastoralia” sunt presărate de momente în care personajele par a descoperi în jalnicul propriei existențe o modalitate prin care să-și poată accepta condiția, iar în universul ficțional al lui Saunders simpla acceptare a realității, renunțarea la aspirații rocambolești reprezintă mici victorii personale și un pas înainte spre fericire sau, cel puțin, spre o imagine lipsită de pretenții a acesteia, însă una cu atât mai sinceră.

Volumul a fost publicat în anul 2000 și a apărut anul acesta la editura Humanitas Fiction, în traducerea lui Radu Paraschivescu. De același autor, Biblioteca Județeană Brașov are romanul „Lincoln între vieți”, tradus tot de Radu Paraschivescu și apărut la Humanitas în 2018.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (5 votes cast)

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

Astăzi am ales drept recomandare de lectură romanul “Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao”, de Junot Díaz

Nu vreau să mă pripesc cu una din acele afirmații exaltate, necugetate și nefiltrate prin prisma unei distanțe temporale și emoționale ce se impune în aprecierea (pe cât posibil) obiectivă a unui produs artistic – în plus, mai sunt încă câteva luni până la finalul anului –, însă nu-mi fac mari speranțe de a mai putea descoperi prea curând, cel puțin anul acesta, un roman cu care să pot simți că rezonez atât de intens (și aici nu mă refer doar la povestea în sine, ci la întreaga structură a romanului, atât de ingenios construită) precum „Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao” a lui Junot Díaz.

Publicat în 2007 și încununat cu prestigiosul premiu Pulitzer, romanul lui Díaz reușește să comprime în mai puțin de 400 de pagini istoria tragică a trei generații ale unei familii dominicane și, prin intermediul acesteia, să ofere o viziune panoramică a vieții poporului dominican de-a lungul secolului XX și până-n prezent, la acestea adăugându-se și o explorare a experiențelor diasporei dominicane din Statele Unite ale Americii. Astfel, deși titlul romanului poate sugera unui potențial cititor că întâmplările vor fi relatate din perspectiva personajului titular sau că acțiunea se va concentra în jurul său, cititorul va afla rapid, încă din primele pagini, că memorabilul Oscar, tânărul supraponderal care nutrește o obsesie maladivă pentru literatura și filmele SF și fantasy, jocuri video și fete (care-l ridiculizează și-l resping întotdeauna cu brutalitate datorită aspectului fizic și inadaptării sale sociale), cu puternice aspirații literare și aproape mereu aflat pe pragul unor psihoze maniaco-depresive, nu este decât unul dintre numeroasele personaje excepționale și nefericite ce alcătuiesc saga familiei de León (familie ce dispune de unele dintre cele mai puternice și bine conturate personaje feminine pe care le-am întâlnit într-o operă literară), care este bântuită de necruțătorul blestem fukú.

A dezvălui modul în care se încrucișează numeroasele fire narative de-a lungul romanului ar însemna să răpesc din plăcerea cititorului de a descoperi pe cont propriu și aprecia arhitectura complexă a cărții; fără să intru în detalii, mă voi rezuma la a menționa că istoria Republicii Dominicane și, în general, modul în care ne raportăm la evenimente istorice reprezintă teme centrale pentru Díaz, iar romanul este dotat cu o rețea de note de subsol menite să-l familiarizeze pe cititor cu aspecte ce țin mai ales de regimul totalitar al lui Rafael Trujillo, însă atenția naratorului se concentrează mai mult pe acele personalități din afara istoriei oficiale a dictaturii, destabilizând ierarhiile și raporturile recunoscute de putere pentru a da glas personajelor istorice care au contribuit la destrămarea regimului, oferind astfel o altă perspectivă istorică asupra anilor de teroare din timpul conducerii dictatorului. Farmecul lecturii este conferit în bună măsură de oralitatea naratorului necreditabil – limbajul literar, prețios se topește într-un amalgam amețitor de registre lingvistice și dialecte – și totodată de pastișarea a numeroase benzi desenate, romane SF și fantasy, narațiunea abundând în aluzii aparținând culturii geek. Astfel, măiestria lui Díaz constă în capacitatea sa extraordinară de a sintetiza cu ușurință stiluri narative, pastișe și parodii literare, de a împleti istoria cu ficțiunea, realitatea cu fantasticul, experiența individuală cu cea colectivă, discursul sobru, cvasiacademic cu cel expresiv, colorat, dând naștere unui roman enciclopedic care, în ciuda amplorii sale tematice și formale impresionante, se poate citi pe nerăsuflate.

Romanul a fost tradus de către Daniela Rogobete și publicat la editura Polirom în 2008. În cadrul Bibliotecii Județene „George Barițiu”, îl puteți găsi la sediul central și filialele 2, 3 și 5. De asemenea, sediul central dispune și de varianta originală în limba engleză.

Recomandare de lectură de Vlad Babei, voluntarul nostru pentru citit!

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 4.8/5 (5 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

Recomandarea de carte a voluntarului este “Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire” de Peter Handke.

Publicat în 1972, cel de-al treilea roman al scriitorului austriac Peter Handke (care a fost premiat anul trecut cu premiul Nobel pentru literatură), „Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire”, poate fi citit ca un fel de topografie a interiorității și a alienării camuflată sub forma unei ficțiuni detectivistice. O astfel de descriere este însă destul de schematică, întrucât ceea ce face Handke în acest roman – scurt, aparent simplu ca formă, scris într-un limbaj laconic, însă bogat în referințe intertextuale și viziuni edificatoare – rezistă oricărui efort de a-l substitui unui anumit gen. Firul narativ în sine este cât se poate de liniar, iar vocea complet apatică a naratorului-protagonist pare a anula de la bun început perspectiva unui potențial climax al povestirii: un dramaturg austriac, pe fondul ieșirii dintr-o relație de căsnicie toxică, pleacă în America (pentru a se regăsi ori pentru a fugi de trecut? – motivele nu sunt vreodată clar expuse), însă descoperă la scurt timp după sosire că Judith, soția sa, se află pe urmele sale și este determinată să-l ucidă. Acest joc de-a șoarecele și pisica, care le poartă pe personaje de-a lungul a doisprezece orașe americane, începând cu Boston și ajungând până în Bel Air, lângă Los Angeles, se desfășoară mai degrabă ca un thriller în care suspansul este aproape suprimat: deși autorul inserează elemente ce țin de iconografia filmelor noir (filaje, amenințări sub diverse forme, stratageme ingenioase etc.), accentul cade întotdeauna pe viața interioară a protagonistului, pe meditațiile și iluminările sale referitoare la timp, identitate, realitate și vis, natura relațiilor interumane, izolare, limbaj, artă, libertate, și nu pe urmărirea propriu-zisă, astfel încât aceasta din urmă ajunge să fie un simplu pretext pentru călătoria inițiatică ce stă, de fapt, la baza romanului.

Această călătorie se dezvoltă pe două planuri principale: este vorba, în primul rând, de o evadare în propriul trecut (mai degrabă în trecutul copilăriei sale, în satul în care a crescut, decât în trecutul relației cu Judith) și de o explorare, prin intermediul lecturilor parcurse și a filmelor văzute de-a lungul încercării sale de evadare în America, a structurii eului său, căutând modele cu care să se identifice spre a dobândi o perspectivă mai clară asupra propriei persoane. În același timp, călătoria psihologică este dublată de o căutare a esenței Americii, de o explorare a visului și a identității americane din perspectiva unui outsider al acestei culturi, ale cărui contacte cu aceasta au fost mediate, până la sosirea sa aici, de diverse produse culturale americane, de filme (în speță western-uri) și cărți (precum „Marele Gatsby”). O figură esențială în inițierea sa aici, un fel de călăuză în labirintul mitologiei americane, va fi reprezentată de persoana lui John Ford, regizorul american ale cărui filme reflectă probabil cel mai bine întreaga identitate națională americană. Și, cu toate că Handke răstoarnă convențiile literaturii noir și nu oferă o rezolvare propriu-zisă a intrigii detectiviste, cititorul va avea suficiente prilejuri de a-și pune în aplicare simțul critic parcurgând ruminațiile protagonistului și asistând la epifaniile sale.

Romanul a fost tradus de Mariana Lăzărescu și publicat în 1998 la editura Univers, iar în 2019 a fost reeditat la editura Art.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă Zazie în metrou de Raymond Queneau

Dinamitard, ireverențios, subversiv, nestăvilit și, ca să recurg la un franțuzism, șic – iată câteva adjective ce descriu romanul care l-a catapultat în 1959 pe Raymond Queneau în atenția publicului cititor, transformând-o pe protagonistă într-un simbol al forțelor juvenile, proaspete ce caută să revitalizeze o societate confuză, bântuită încă de amintirea ocupației naziste și, în același timp, asaltată de produse culturale americane (Jean-Luc Godard avea să catalogheze generația franceză postbelică prin sintagma „copiii lui Marx și ai Coca-Cola” – într-o scenă din roman, de altfel, Zazie aproape că declanșează un adevărat scandal la o terasă atunci când i se spune că proviziile de „cacocalo” s-au terminat).

Deși premisa romanului poate părea, la prima vedere, cât se poate de inocentă – o fetiță de la țară pe nume Zazie este încredințată de către mama ei, timp de două zile, unchiului de la Paris, Gabriel –, autorul spulberă cu fiecare pagină orizontul de așteptare al cititorului, iar abundența jocurilor lingvistice și a trimiterilor intertextuale, melanjul ludic și vertiginos de elemente ce aparțin deopotrivă culturii de masă și celei înalte, muzicalitatea stranie și mereu comică pe care o conferă așa-zisa neo-franceză a lui Queneau (care este, de fapt, franceza vorbită, autorul încercând să o redea în scris prin operarea unor modificări ingenioase la nivel lexical, sintactic și ortografic), umorul sfidător și replicile deșănțate ale precocei și insolentei Zazie fac din romanul lui Queneau o operă cu totul insolită și o sursă inepuizabilă de delicii literare.

Sub optica extravagantă a lui Zazie, Parisul este înfățișat ca un formidabil loc de joacă, un spațiu miraculos unde evenimentele se desfășoară conform unei logici a visului: clădirile emblematice și monumentele „orașului luminilor” se dizolvă în amnezia trecătorilor, care nu mai sunt capabili să le distingă și le confundă necontenit, fiind familiarizați mai degrabă cu fel și fel de taverne obscure și cluburi sordide, personajele au identități multiple și trec cu ușurință de la o ipostază la alta, sexualitatea este și ea ambiguă, fluidă, elementele macabre și moartea par a fi lipsite de greutate, autorul tratându-le cu detașare ironică, totul pare a pluti în moliciunea halucinatorie a unei zile leneșe de vară.

Asemeni romanului lui Lewis Carroll, „Alice în Țara Minunilor”, cu care împarte o seamă de preocupări formale și tematice (putând fi văzut, de altfel, ca un soi de reînchipuire avangardistă a acestuia), Queneau se folosește de bizareria întâmplărilor prin care trece Zazie pentru a urmări procesul maturării intelectuale a protagonistei sale, oferind cititorilor unul dintre cele mai inventive și amuzante bildungsromane scrise vreodată.

Romanul a apărut pentru prima dată la noi în anul 2001, la editura Paralela 45, în minunata traducerea lui Alexandru Laszlo, ale cărui eforturi de a traduce un astfel de text literar, aparent intraductibil datorită inovațiilor la nivelul limbajului, merită lăudate din plin. De asemenea, romanul a fost ecranizat în 1960, în regia lui Louis Malle; și, cu riscul de a comite un sacrilegiu și de a supăra cititorii împătimiți, care proclamă eterna superioritate a cărții în fața filmului, voi încheia recomandarea de carte prin a face mențiunea că filmul lui Malle nu doar că reușește să transpună magistral romanul lui Queneau pe marele ecran, ba chiar îl îmbogățește cu sensuri noi și îi sporește farmecul, printr-o serie de procedee cinematografice revoluționare care amplifică iureșul nebunesc al întâmplărilor prin care trece Zazie în Paris la finele anilor ‘50. Așadar, lectură și vizionare plăcute!

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (4 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

Săptămâna aceasta este rândul romanului “Stoner”, de John Williams, în traducerea Ariadnei Ponta și publicat la editura Polirom în 2014.

Receptarea critică a celui de-al treilea roman al lui John Williams, „Stoner”, publicat în 1965, ne oferă un bun exemplu (și, în funcție de cum este văzut, deopotrivă dureros și consolator) al parcursului sinuos pe care o operă literară îl poate străbate în căutarea unui public cititor receptiv; totodată, avem de-a face cu unul dintre acele rare și stranii momente în care ficțiunea oglindește realitatea (și vice-versa): aproape complet ignorat de către critica literară la momentul apariției, romanul lui Williams a trebuit să aștepte câteva decenii pentru a ieși din conul de umbră în care fusese aruncat, pentru ca, după moartea autorului, să se bucure de un entuziasm din ce în ce mai puternic, fiind tradus în peste 20 de țări și considerat, aproape în mod unanim, una din revelațiile literaturii americane din cea de-a două jumătate a secolului al XX-lea.

Parcursul pe care l-a avut romanul în receptarea sa reflectă, până la un punct, situația personajului titular: William Stoner, profesor la Universitatea din Missouri timp de aproape patru decenii, dedicat în totalitate meseriei sale și având toate calitățile unui pedagog desăvârșit, rămâne o figură roasă de anonimitate, trecând prin viață întocmai ca o umbră. Diferența dintre roman și personaj este aceea că cel din urmă nu se descătușează niciodată de lanțurile uitării, însă nici nu caută să-și depășească în vreun fel condiția. John Williams deschide romanul cu ceea ce pare a fi un necrolog al protagonistului, trecând succint în revistă activitatea didactică desfășurată de Stoner la universitate și totodată subliniind absența oricărei urme de curiozitate a studenților care-i întâlnesc întâmplător numele pe holurile universității. Naratorul adoptă o obiectivitatea aproape agasantă în prezentarea lui Stoner, iar stilul cât se poate de direct, jurnalistic, impersonal și, de ce să nu recunosc, pe alocuri chiar copleșitor de rece, devine o dominantă a romanului, amplificând letargia ce pare să consume întreaga viață a protagonistului. Singurele momente în care acesta pare să simtă freamătul vieții sunt acelea pe care le petrece, asemeni unui eremit, în preajma cărților: născut într-o familie de fermieri și încurajat de tatăl său să meargă la universitate pentru a studia agricultura, Stoner are o experiență revelatoare în cadrul unui curs opțional de literatură engleză, când se întâlnește cu un sonet de Shakespeare, moment în care se hotărăște să renunțe la agricultură și să își închine viața studiului literaturii. Curând, ajunge să predea la universitate și să se specializeze în literatură medievală, se căsătorește și suferă din cauza unei căsnicii cât se poate de ostile și sterile din punct de vedere emoțional, trece impasibil prin experiența a două războaie mondiale, se lovește de intrigile puse la cale de ceilalți membri ai catedrei de limba și literatura engleză, cunoaște parțial iubirea într-o idilă sortită încă de la început eșecului, și cară pe umeri, asemeni unui Sisif, povara înfrângerilor succesive, a durerii și a asperităților vieții.

Și, cu toate acestea, Stoner merge mereu mai departe, întâmpinând piedicile pe care i le pune viața, în derularea ei nemiloasă, cu stoicism și demnitate, iar romanul, din anatomie a banalității și a regretului, capătă noi valențe, relevându-ni-l pe protagonist în ipostaza aproape neverosimilă, dar cât se poate de justă, de erou care sfidează un destin potrivnic tocmai prin inerția sa.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.

Biblioteca Județeană Brașov are cartea la Secția de împrumut, Filialele 3 și 5, dar și versiunea maghiară din 2016 la Biblioteca maghiară. Vă așteptăm să împrumutați volumul de oriunde preferați.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (4 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , ,

Voluntar pentru citit – Recomandare de lectură

Săptămâna aceasta, voluntarul nostru, Vlad Babei, recomandă romanul Căderea unui sombrero de Richard Brautigan. Iată ce scrie despre carte:

Dacă nu s-ar fi intitulat, în varianta originală din limba engleză, „un roman japonez”, și dacă nu ar fi fost scris în proză, „Căderea unui sombrero”, un microroman de 156 de pagini, cu numeroase capitole care nu depășesc nici măcar o pagină, ar fi putut fi ușor confundat cu o colecție de haikuuri: caracteristica definitorie a stilului lui Brautigan este capacitatea sa de a decanta limbajul de tot ceea ce este superfluu, strident, prețios, de a renunța la orice fel de podoabe stilistice și artificii literare bombastice, ajungând astfel la o puritate expresivă revigorantă, redată prin fraze concentrate și imagini pregnante. La nivelul structurii narative, se poate vorbi de asemenea de claritate și de o eleganță simplă a modului în care acțiunea se desfășoară: structurat pe trei planuri narative principale, romanul alternează grațios între acestea, surprinzând cititorul, capitol de capitol, prin neobișnuitul celor povestite.

În centrul romanului se află un umorist american nevrotic (niciodată numit, însă devine destul de limpede că acesta reprezintă, de fapt, un alter ego al scriitorului) care se confruntă cu o cădere emoțională pe fondul despărțirii de iubita sa japoneză, Yukiko, medic psihiatru, ale cărei resurse interioare au fost complet secătuite după doi ani de relație cu acesta. În timp ce protagonistul agonizează singur în camera sa, măcinat de posibilitatea ca fosta lui prietenă sa aibă acum un alt iubit, și incapabil de a-și duce la bun sfârșit povestirea proaspăt începută, pe care o face rapid ferfeniță și o aruncă la coșul de gunoi, naratorul descrie, cu un umor intenționat sec, dar cu atât mai percutant, ciudățeniile, obsesiile și frământările acestuia, amplificate mai ales odată cu descoperirea unui fir de păr al fostei sale iubite. La câteva străzi distanță, Yukiko doarme alături de pisica sa, al cărei tors pare să fie motorul care întreține visul japonezei: atunci când pisica încetează să mai toarcă, elementele care alcătuiesc imaginarul oniric (ploaia, prezența tatălui, cadrul japonez) se năruie ușor, însă visul nu se destramă niciodată pe deplin, pentru că pisica începe din nou să toarcă. Aceste două planuri – realul și oniricul – sunt juxtapuse cu un al treilea, imaginarul, prin intermediul povestirii pe care umoristul o aruncă la gunoi și care, în mod miraculos, își generează singură substanța narativă, de parcă ar avea o conștiință proprie. Astfel, relatând urmările neobișnuit de violente pe care căderea din cer a unui sombrero alb și, în mod curios, rece (cu o temperatură de -24 °C) le provoacă în lanț, ca într-un efect de domino, într-un mic și uitat orășel american, Brautigan infuzează romanul cu o doză nebunească de suprarealism, absurd, ba chiar macabru, filtrată printr-o prismă ironică și susținută de apetența sa pentru născocirea unor situații care mai de care mai ridicole și neașteptate (de altfel, acțiunea propriu-zisă pare să ocupe un loc periferic în cadrul romanului, nu interesează atât înlănțuirea evenimentelor, cât dorința de a afla ce alte bizarerii va mai scorni naratorul).

Deși ambiguitatea pe care o conferă povestirea centrată pe apariția sombreroului o poate transforma într-un soi de parabolă despre psihozele ce alimentează violența colectivă sau într-o satiră sumbră a relației pe care America o are cu armele de foc, romanul lui Brautigan, cu a sa imaginație debordantă, rămâne, înainte de toate, un adevărat imn excentric închinat posibilităților infinite pe care le pot deschide porțile ficțiunii. Lectură plăcută!

Romanul a fost publicat în 1976 și a apărut în 2019, la editura Paralela 45, în traducerea lui Cosmin Perța.

Lectură recomandată de Vlad Babei, voluntar pentru citit.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (5 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei face Recomandarea de lectură

“Norocul lui Omensetter” de William H. Gass

Vijelios, primul lucru pe care l-a declanșat în mine lectura romanului de debut al lui William H. Gass, “Norocul lui Omensetter” (apărut în 1966 și publicat, în excelenta traducere românească a Ancăi Gabriela Sîrbu, la editura Univers, treizeci de ani mai târziu) a fost acela de a mă înhăma la o relectură, căci asemenea marilor texte literare, romanul lui Gass este o operă a cărei construcție narativă este imposibil de pătruns în toată complexitatea sa în urma unei singure lecturi, oricât de atentă și minuțioasă ar fi aceasta. Roman experimental prin excelență, mizând pe o structură non-lineară și fragmentară, ce redă „fluxul conștiinței” personajelor centrale, elemente ce-l apropie de romane marcante ale modernismului literar, precum “Zgomotul și furia” sau “Ulise”, însă ilustrând o preocupare pentru metaficțiune, pentru mecanismele prin care ia naștere povestea și funcțiile limbajului, ceea ce îl subordonează pe autor mai curând postmodernismului, Gass propune un roman-puzzle, urmărind să îl antreneze pe cititor într-o cercetare de tip detectivist spre a desluși natura evenimentelor care declanșează haosul în satul fictiv Gilean, din Ohio.

Structurat în trei capitole principale inegale ca dimensiune, fiecare corespunzând perspectivei unui personaj distinct, romanul îl are în centru – ca un fel de conștiință unificatoare – pe Brackett Omensetter, o forță elementară a naturii, outsider-ul care caută, alături de familia sa, adăpost în satul Gilean, tulburând liniștea și echilibrul aparent al acestuia tocmai prin simplitatea și inocența sa edenică. Gass nu ne prezintă niciodată gândurile și motivațiile lui Omensetter; imaginea personajului este reconstruită prin intermediul monologurilor interioare aparținând celor trei naratori – Israbestis Tott, Henry Pimber și Jethro Furber –, precum și prin discuțiile pe care aceștia le poartă cu Omensetter. Primul capitol este relatat din perspectiva lui Israbestis Tott, un reprezentant metaforic al gurii satului, povestașul care cunoaște istoriile tuturor sătenilor și se hrănește constant din ficțiunile pe care le încheagă – pentru el, povestea este un mod de existență. Ajuns la vârsta senectuții, cu trupul șubred și mintea fragilă, gândurile lui Tott alunecă adesea în felurite rememorări obscure, iar cititorul nu reușește să afle decât câteva frânturi despre impactul pe care Omensetter l-a avut, cu mulți ani în urmă, asupra satului Gilean. Spre deosebire de Tott, pentru care povestea lui Omensetter reprezintă doar o altă piesă din tolba sa cu povestiri, destinele celorlalți doi naratori sunt direct modelate de prezența acestuia. În Omensetter, Pimber – cel care, de altfel, îi închiriază casa sa de lângă râu – vede un mod alternativ de a te raporta la viață și totodată nimicnicia propriei sale existențe, în timp ce pastorul Furber – al cărui capitol este și cel mai lung – îl consideră pe Omensetter nu doar un inamic personal, asupra căruia își varsă toate frustrările și temerile personale, ci chiar un pericol pentru comunitate ce trebuie eradicat, urmărind, în acest sens, să întoarcă tot satul împotriva sa.

Înainte de a încheia recomandarea de lectură, mă simt dator să fac un mic avertisment: paginile lui Furber, fără îndoială cele mai solicitante din tot cuprinsul romanului, vor fi considerate de mulți cititori ca fiind și cele mai reprehensibile. Conștiință chinuită și apăsată de vicii, mereu pe punctul de a plesni din cauza urii acumulate, revărsându-și resentimentele cu puterea unui val apocaliptic, blasfemiind necontenit și declarându-se adeptul diavolului, pastorul Furber oferă una dintre cele mai terifiante imagini ale Răului, însă aceia dintre cititorii care vor avea tăria să ducă lectura până la capăt, vor descoperi în frazele marcate de o neobișnuită muzicalitate sonoră ale lui Gass un soi de frumusețe glacială, austeră și hipnotică, ce seduce, tulbură și bântuie, asemeni persoanei lui Brackett Omensetter.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru lectură – Vlad Babei face recomandarea de lectură

“Cele mai tâmpite momente”, de Mircea Daneliuc, este prima recomandare de lectură pe care o face Vlad Babei, voluntarul nostru pentru lectură. Vă invităm să citiți mai jos textul de prezentare și împreună cu tânărul nostru voluntar să citiți un volum de proză scurtă al unui cineast.

Cine-l cunoaște pe Mircea Daneliuc doar în calitate de cineast – autor al unor filme subversive de referință pentru cinematografia românească de dinainte de 1989, precum Probă de microfon, Croaziera sau Glissando, ca să amintesc numai câteva titluri din filmografia sa impozantă – va avea surpriza, parcurgând volumul de „proză mai mult sau mai puțin scurtă”, publicat în 2018 la editura Polirom, să îl descopere pe acesta și în ipostaza de scriitor de-o remarcabilă virtuozitate stilistică, stăpânind cuvântul cu aceeași măiestrie și rigoare pe care le-a demonstrat, în trecut, în spatele aparatului de filmat. Opera literară a lui Mircea Daneliuc însumează, pe lângă proză scurtă, romane și piese de teatru, toate acestea reliefând o voce inconfundabilă în peisajul literaturii contemporane, o voce incomodă, caustică, biciuitoare, atentă să semnaleze și să sancționeze tăios mitocănia, fariseismul, pervertirea și tâmpenia din toate straturile sociale. Acestei voci i se adaugă o privire lucidă, pătrunzătoare, care radiografiază țesuturile bolnave ale societății românești și, totodată, care penetrează până în tenebrele universurilor noastre intime, cu toate spaimele și frustrările ce le caracterizează.

Astfel procedează și în acest volum de proză scurtă, care adună laolaltă cinci schițe și o proză mai amplă, volum ce poate funcționa – pentru cei nefamiliarizați cu literatura lui Mircea Daneliuc – ca o bună introducere în opera sa. Fie că descrie tribulațiile unui cuplu de pensionari ce, impulsionați de îndeletnicirile fiului lor (arestat pentru întreținerea unei plantații de marijuana în propriul lor apartament), caută să pornească ei înșiși o astfel de afacere profitabilă, sau că relatează eforturile donquijotești ale unui septuagenar bucureștean întreprinse în scopul identificării și neutralizării miasmei pestilențiale – de amploarea unei plăgi biblice – ce ia cu asalt Bucureștiul, Mircea Daneliuc alternează cu dezinvoltură între ironic și grotesc, comic și tragic. Adoptând metoda monologului interior, autorul ne dă senzația că personajele sale nu pot ascunde nimic față de cititor, iar ceea ce frapează la confesiunile lor este tocmai impetuozitatea cu care se dezlănțuie în mărturisiri de o sinceritate stingheritoare, fulminantă, isterică, confesiuni ce uneori continuă chiar și atunci când personajele se află în spațiul liminal dintre viață și moarte sau chiar când depășesc acest prag, așa cum se întâmplă în prozele Boabele unei păstăi sau Pe întuneric, cu ochii la ceas. O lectură deloc facilă, cartea lui Mircea Daneliuc merită însă citită pentru că reușește să ne pună față în față cu nevrozele și neliniștile noastre cotidiene, spre a le subjuga, diseca și, în fine, exorciza.

A recomandat Vlad Babei.

Iar Biblioteca vă urează Spor la citit!

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , ,