Arhivă

Post Tăguit cu ‘voluntariat’

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

decembrie 2nd, 2020 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este povestea autobiografică „O odisee”, de Daniel Mendelsohn.

Daniel Mendelsohn, profesor universitar, clasicist, traducător al lui Kavafis și critic literar american, oferă prin excelentul său volum publicat în 2017, „O odisee. Un tată, un fiu și o epopee”, un exemplu grăitor pentru modul în care literatura poate funcționa ca un important instrument de cunoaștere a lumii, a propriei persoane și a relațiilor cu celălalt, îmbogățindu-ne experiențele și ajutându-ne să dăm sens și ordine înlănțuirilor de evenimente din viața noastră pe care, uneori, suntem tentați să le catalogăm drept pur arbitrare.

Cartea lui Mendelsohn împletește cu remarcabilă măiestrie genul memorialistic și exegeza literară, dovedind nu doar o adâncă reverență față de creațiile antice care stau la baza culturii occidentale, a căror influență nu arată vreo clipă semne de oboseală, ci și o puternică și sinceră dragoste pentru acestea, fiind pe deplin conștient și mândru de responsabilitatea sa de a face parte dintr-o lungă tradiție de intelectuali pentru care studiul și predarea valorilor și culturii clasice reprezintă un mod de viață. O lectură proaspătă a celor două epopei atribuite lui Homer – „Iliada” și „Odiseea” – poate fi un atu pentru cititorul care se decide să parcurgă propria odisee a lui Mendelsohn – explorarea relației cu tatăl său și încercarea de a-l înțelege –, însă nu reprezintă o condiție obligatorie, aspect ce dovedește abilitățile sale de bun pedagog, care are mereu grijă să nu fie didactic și care îi prezintă cititorului informația nu într-un mod autoritar, ci prin intermediul strategiilor euristice de predare, la fel cum face cu studenții săi în cadrul propriului seminar despre „Odiseea”. Structurată în șase secțiuni ce corespund diviziunilor pe care specialiștii le-au stabilit în studiile și comentariile pe marginea textelor homerice – Proem, Telemahiada (Educația), Apologoi (Aventuri), Nostos (Întoarcerea acasă), Anagnorisis (Recunoaștere), Sêma (Semnul) –, cartea lui Mendelsohn oglindește cu fidelitate și ingeniozitate episoadele din epopeea antică, întreprindere ce amintește de „Ulisele” lui Joyce; însă, spre deosebire de acesta, care-și propune practic să rescrie „Odiseea” și să construiască o epopee a experienței moderne, obiectivele lui Mendelsohn sunt mult mai modeste și mai intime: autorul se folosește de arhitectura homerică spre a parcurge, asemeni lui Telemah, o călătorie de reconstituire și analiză a legăturii sale cu Jay Mendelsohn, tatăl său, și totodată o călătorie introspectivă, de autocunoaștere. Matematician de formație, dar – după cum însuși mărturisește – interesat de limbile și cultura clasice (la al căror studiu a fost nevoit să renunțe în tinerețe), tatăl insistă să asiste la seminarul fiului său despre „Odiseea”, unde se va dovedi – spre exasperarea, și apoi spre admirația autorului – un participant dificil, dar cu un spirit acut al observației și un coleg de clasă apreciat de ceilalți studenți, ale cărui puncte de vedere se ciocnesc adesea de cele ale fiului său. Intervențiile tatălui sunt folosite de către autor și ca un procedeu narativ menit să amintească de compoziția circulară a epopeilor antice – astfel, aproape fiecare comentariu al lui Jay Mendelsohn declanșează, în mod similar cu madlena lui Proust, rememorări din tinerețea autorului legate de tatăl său și de oamenii apropiați din viața acestuia; alte ori, narațiunea sare în viitor, descriind croaziera tematică pe care avea s-o facă împreună cu tatăl său, reconstituind drumul parcurs de Ulise spre Ithaca, și ultimele momente din viața tatălui.

Emoționantă, inteligentă, instructivă (fără a fi aridă), povestea autobiografică a lui Daniel Mendelsohn preia temele, motivele și structura epopeii homerice spre a ilustra cum operele fundamentale ale umanității continuă să ne vorbească chiar peste milenii, îmbogățindu-ne experiența și lăsându-se, la rândul lor, îmbogățite de experiențele noastre contemporane.

Cartea a apărut în 2019 la editura Polirom în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu și poate fi împrumutată de la sediul central, precum și de la filialele 2 și 5.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

noiembrie 18th, 2020 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul „Meridianul sângelui”, de Cormac McCarthy, o operă fundamentală a literaturii americane de secol XX și o realizare literară comparabilă ca însemnătate cu romane care au devenit sinonime cu ethosul american, precum „Moby-Dick”, de Herman Melville, „Absalom, Absalom!”, de William Faulkner, și – mai recent – „Underworld”, de Don DeLillo, „Preaiubita”, de Toni Morrison, sau „Infinite Jest”, de David Foster Wallace. Spre deosebire de toate aceste romane, „Meridianul sângelui” este și cel mai greu digerabil, și aceasta nu din considerente ce țin de tehnica narativă, limbaj sau dimensiune – deși stilul arhaizant, frecventele aluzii religioase, literare și filosofice, amplele descrieri ale spațiului geografic și frazeologia neobișnuită a autorului cer un efort imens de concentrare din partea cititorului –, ci mai degrabă din cauza secvențelor de o cruzime ieșită din comun, ce l-au determinat chiar și pe un cititor de cursă lungă, precum reputatul critic literar Harold Bloom, să renunțe de două ori la carte (odată citit în întregime, acesta a declarat însă că niciun alt autor contemporan nu a reușit să creeze un roman mai memorabil ca acesta). La McCarthy, totul este sângeriu – deșertul, preria, munții, cerul, luna, stelele, nimic nu pare să fi scăpat de urmele violenței, întregul univers ia forma unui ocean de sânge în care planete, oameni și animale se scaldă fără niciun rost, în afară poate de acela de a pricinui și mai multă durere. Cu toate acestea, autorul nu lasă impresia că ar urmări să epateze, să șocheze în mod gratuit, lungile sale pasaje descriptive, de o obiectivitate frustă, lipsită de orice urmă de senzaționalism fiind cel mai bun argument în acest sens: naratorul înregistrează carnajele și atrocitățile înfăptuite de banda de mercenari condusă de căpitanul Glanton, la jumătatea secolului al XIX-lea, întocmai ca un aparat de filmat, fără să intervină la montajul ulterior al filmului, lăsând imaginile să curgă în derularea lor brută. În paginile lui McCarthy, nu există o autoritate morală, răul nu este contrapus binelui, personajele pozitive lipsesc cu desăvârșire, nu se încearcă, în maniera altor westernuri revizioniste, o repunere în lumină a relației dintre populațiile native și expansionismul rapace al americanilor, ci se documentează coborârea în infern a cetei de mercenari, ca o alegorie pentru întreaga filosofie din spatele conceptului de Destin Evident (Manifest Destiny), conform căreia civilizarea vestului era o datorie divină a poporului american. În fine, deși autorul acordă mai multă atenție descrierii evenimentelor exterioare decât personajelor, astfel că cititorul nu are vreodată acces la gândurile acestora – probabil tocmai pentru a sugera absența umanului, anularea totală a dihotomiei dintre om și animal, dintre rațiune și instinct, anti-westernul alegoric al lui McCarthy este dublat de un strat mitic, grație referințelor biblice și, mai ales, imaginii Judelui Holden, o prezență aproape supranaturală, cu înfățișare terifiantă și inteligență nemărginită, un adevărat meșteșugar al războiului și cea mai înfiorătoare reprezentare literară a Răului, fără îndoială unul dintre cele mai memorabile personaje ale literaturii universale, redat cititorului exclusiv prin dialog și faptele sale.

Adesea apreciat ca un veritabil pretendent la titlul de „Mare Roman American” – acea creație romanescă monstruoasă prin întindere și complexitate, aptă să redea cu stranie limpezime și intimidantă pricepere esența însăși a spiritului american, devenind astfel o oglindă a identității naționale fragmentate, a conștiinței tulbure a poporului american, a vocilor individuale care îl alcătuiesc –, „Meridianul sângelui sau Amurgul purpuriu al Vestului” rămâne, la 35 de ani de la publicare, o operă ce lasă o amprentă indelebilă în conștiința oricărui cititor, fascinând, uluind și înspăimântând deopotrivă.

Romanul a fost publicat în 2011 la editura Polirom, într-o excelentă traducere realizată de Iulia Gorzo, putând fi împrumutat de la sediul central.

Recomandare de carte de Vlad Babei, voluntar pentru citit.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

noiembrie 10th, 2020 Fără comentarii

Recomandarea de carte de astăzi este volumul Sărbătoarea continuă, de Ernest Hemingway.

Publicat postum de către soția sa în 1964 și republicat în 2009 într-o ediție care urmărește cu mai mare fidelitate manuscrisele autorului, „Sărbătoarea continuă” reprezintă o fereastră către anii de ucenicie literară a lui Hemingway la începutul perioadei interbelice în Paris și totodată o imagine-document a scenei culturale franceze și a comunității de artiști americani și europeni expatriați, comunitate prin operele căreia avea să se contureze și să ia amploare curentul modernist în domeniul artelor. Scris în ultimii ani de viață ai autorului, într-o perioadă în care sănătatea fizică și psihică a acestuia se dezintegra într-un ritm din ce în ce mai alarmant, pe fondul a numeroase accidente neobișnuite și a unui tratament cu electroșocuri pentru mai multe episoade depresive și închipuiri paranoice, care a avut ca efect secundar declanșarea unei disfuncții cognitive cu impact nimicitor asupra creativității sale, volumul lasă impresia unei încercări a autorului de a se elibera de marasmul existențial în ghearele căruia se afla captiv prin intermediul scrierii de tip confesional și comemorativ.

Structurat în 20 de schițe ce pot fi citite independent, neordonate în sens cronologic, prefațate de afirmația conform căreia cartea poate fi citită atât ca ficțiune, cât și ca adevăr – cititorul fiind invitat să adopte oricare dintre aceste perspective –, volumul este remarcabil prin lumina inedită pe care scriitura o aruncă asupra personalității lui Hemingway și asupra bucătăriei sale interne. Asociat în mod tradițional cu idealurile de onoare, bravură, disciplină, masculinitate extremă, rezistență și înarmat cu o atitudine stoică în fața morții, eroul hemingwayan confruntă asperitățile destinului fără a-și dezvălui vreodată sentimentele sau temerile, evită să dea prilejul insinuării oricărei drame – de aici și scrisul laconic, chiar monoton, ce respinge cu desăvârșire podoabele literare, descrierile ample, construcții logoreice istovitoare, pledând în schimb pentru o limpezime lingvistică aptă să sugereze tensiunea din spatele cuvintelor, și nu să o dezvăluie în mod fățiș. Deși Hemingway nu renunță în memoriile sale la scriitura pentru care a devenit celebru, ceea ce este surprinzător este faptul că, spre deosebire de eroii săi – și în ciuda propriei sale imagini încărcate de machism –, autorul nu se ferește să-și mărturisească fragilitatea, să își înfrunte deciziile luate în tinerețe (în acest sens, pasajele în care se mustră pentru modul în care a spulberat armonia primei sale căsnicii reprezintă un moment neobișnuit de intim pentru un bărbat care a evitat întotdeauna să-și facă cunoscute sentimentele) și, în general, să deconstruiască mitul propriei sale persoane.

Așa cum menționasem mai devreme, planul intim-confesiv este dublat de portretele dedicate mai multor membri ai „Generației pierdute” – generație botezată, după cum putem afla chiar din volumul lui Hemingway, de scriitoarea Gertrude Stein, care a preluat sintagma de la un mecanic auto francez –, cele mai multe dintre acestea fiind deloc măgulitoare. E greu de imaginat de ce Hemingway a ales să includă în volumul său atâtea pagini caustice, care trădează o intensă amărăciune, însă cert este că în aceste secțiuni rezidă totodată și nucleul comic al volumului: capitolele dedicate relației sale cu F. Scott Fitzgerald, cu ale sale complexe și apucături ipohondrice, reprezintă un adevărat tur de forță umoristic, plin de savoare (nu de același tratament are parte soția acestuia, Zelda, însă, Hemingway considerând că aceasta a stat la baza declinului lui Fitzgerald). Pe lângă Fitzgerald, cititorul se poate delecta cu portretele unora ca Ezra Pound (cel mai apropiat prieten al lui Hemingway din acea perioadă), James Joyce, Sylvia Beach, Alice B. Toklas, Ford Madox Ford sau Wyndham Lewis. Personajul central în carte nu este însă nici naratorul, nici soția sa, Hadley (căreia îi creează, aproape exclusiv prin dialog, o imagine idealizată, angelică, modelată de dragoste profundă, nostalgie, dor și regret), și nici altul dintre numeroasele personaje care o populează, ci Parisul însuși, cu cafenelele și restaurantele sale emblematice, hipodroame, străduțe labirintice, locuințe deopotrivă modeste și extravagante, galerii de artă unde artiștii înfometați își pot ascuți simțurile critice prin contemplarea picturilor cu stomacul gol (cel mai bun stimulent, așa cum aflăm de la Hemingway), Parisul interbelic ce a găzduit și inspirat atâția intelectuali și artiști care au transformat lumea prin creațiile lor.

Romanul a fost publicat în 2008 la editura Polirom, în traducerea lui Ionuț Chiva, și poate fi împrumutat de la sediul central, filialele 2, 3 și 5.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (4 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

noiembrie 3rd, 2020 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este volumul „Franny și Zooey”, de J. D. Salinger, alcătuit din două povestiri atât de strâns legate între ele, încât pot fi percepute ca fuzionând într-o construcție narativă de sine stătătoare (de altfel, preocuparea aproape obsesivă a lui Salinger pentru aceste două personaje și pentru ceilalți membrii ai familiei Glass este reflectată și în alte povestiri, autorul mărturisind, în mai multe interviuri, că reprezentarea literară a acestei familii fictive constituie pentru el un proiect de lungă durată și o remarcabilă sursă de bucurie). Volumul a fost publicat în 1961, la zece ani după apariția primului (și singurului) său roman, „De veghe în lanul de secară”, opera definitorie a unei întregi generații, a cărei apreciere și relevanță nu și-au pierdut nici azi din strălucire. În cadrul Bibliotecii Județene „George Barițiu”, volumul este disponibil, în traducerea Mihaelei Dumitrescu, atât la sediul central, cât și la filialele 3 și 5.

Nu vă lăsați decepționați atunci când vă apropiați de ceea ce pare a fi, judecând strict după dimensiunile modeste, un volumaș firav și anemic, care lasă impresia că poate fi citit dintr-o suflare, pe repede-nainte, pe post de distracție menită să facă o pauză de la activitățile cotidiene ceva mai tolerabilă. Desigur, cititorul este liber să adopte orice strategie crede de cuviință atunci când se înhamă la lectura unei cărți, însă în cazul de față brevitatea operei este mai degrabă marca unui scriitor care și-a perfecționat într-atât meșteșugul încât este capabil să concentreze semnificații multiple, teme amplu dezvoltate și personaje complex conturate fără a face risipă de cuvinte, și nu promisiunea unei lecturi facile și rapide pentru cititorul mereu presat de timp și de responsabilități.

Franny și Zooey, mezinii numeroasei și neobișnuitei familii Glass – remarcabilă prin precocitatea și inteligența excepțională a celor șapte copii, fiecare înzestrat cu abilități intelectuale intimidante, interese filosofice și religioase și preocupări artistice –, traversează fiecare câte o criză, întreținută pe de o parte de falsitatea copleșitoare pe care o resimt la toate nivelurile societății și de lipsa de sens a lumii materiale în mijlocul căreia se simt abandonați și, pe de altă parte, de povara de a fi dotați cu o minte prea strălucită, de o luciditate și reflexivitate aproape patologice, care scrutează cu o privire neiertătoare idealurile pe care se fundamentează existența tuturor celor din jurul lor, o minte complet deziluzionată de valorile profesate de sistemul educațional american, dar și de celelalte instituții sociale, precum și de conformismul sufocant încurajat de acestea. Un alt element declanșator al conflictelor interioare prin care cei doi protagoniști trec este influența, mai mult sau mai puțin benefică, a fraților mai mari, Buddy și Seymour, care au avut un rol formativ determinant în evoluția intelectuală și spirituală a mezinilor: deși aceștia s-au îngrijit cu religiozitate de formarea fraților lor mai mici, introducându-i de la o vârstă extrem de fragedă în lucrările filosofice esențiale din spiritualitatea occidentală și orientală și înoculându-i cu un sistem rațional, critic de raportare la lume, Zooey și, mai ales, Franny au dificultăți în a gestiona înțelepciunea acumulată și de a o aplica, în manieră personalizată, la propria viață. Acuitatea intelectuală a acestora a devenit atât de bulversantă, încât nu doar că nu mai sunt în stare să poarte o discuție cu altcineva fără să identifice imediat contradicțiile, erorile logice, superficialitatea și cabotinismul interlocutorilor, ci au devenit cu totul incapabili să se privească pe sine într-o manieră pozitivă.

Dacă prima nuvelă din volum are rolul de a reliefa drama spirituală pe care Franny o trăiește odată cu conștientizarea fățărniciei și a meschinăriei lumii înconjurătoare, dar și propria vanitate, alienare și neputință de a-și comunica trăirile celorlalți, cea de-a doua nuvelă ia forma unui mini-bildungsroman, în care Franny, ajutată de Zooey, învață să se purifice de sentimentele negative pe care inteligența, spiritul de observație și dezgustul față de conformismul celorlalți i le-au inspirat și să înțeleagă că soluția de a te vindeca de această repulsie și deziluzie nu constă atât în a te detașa de realitatea imediată și de a căuta evadarea într-un plan spiritual, ci de a vedea prezența sacrului în oricine și orice te înconjoară.

Lectură recomandată de Vlad Babei, voluntar pentru citit!

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

octombrie 27th, 2020 Fără comentarii

Cartea recomandată săptămâna aceasta este romanul de debut (și singurul publicat în timpul vieții sale) al lui Raymond Radiguet, „Neastâmpăr” (apărut în română și sub titlul de „Diavolul în corp”, o traducere directă a titlului original, „Le Diable au corps”), care a fost tradus de către Demostene Botez. Îl puteți împrumuta atât de la sediul central, cât și de la filialele 2, 4 și 5, fiind disponibilă și varianta originală în limba franceză, precum și traducerea în limba maghiară.

Cu toate că mă străduiesc, pe cât posibil, să abordez și, apoi, să evaluez o carte strict prin prisma relației pe care am avut-o cu textul în sine, fără a lăsa să se strecoare elemente care nu sunt imanente acestuia, îmi dau bine seama că este dificil – dacă nu imposibil – să analizezi o operă de artă în mod izolat de contextul social, cultural și istoric care a produs-o. Lucrurile se complică și mai mult atunci când unele opere literare sunt vădit sau presupus autobiografice: cât de mult mai poți aprecia opera ca produs de sine stătător, fără să fii tentat să verifici cât de bine se pliază aceasta cu viața celui care a scris-o? Atunci când granița dintre literatură și biografie este estompată, intervin de multe ori alte criterii de apreciere a textului, iar relația cu opera și cu autorul poate dobândi alte dimensiuni. Astfel, în cazul romanului lui Radiguet, mărturisesc că m-a interesat în egală măsură biografia autorului, care – și sper să fie doar o tristă aparență – aproape că eclipsează producția sa artistică.

Monsieur Bébé, așa cum îl alintau apropiații pe Raymond Radiguet, a fost un „enfant terrible” al scenei culturale pariziene de la finele Primului Război Mondial, un tânăr precoce și un scriitor promițător, deosebit de apreciat în cercurile moderniste și avangardiste ale vremii: a fost învățăcelul și amantul lui Jean Cocteau, sub îndemnul și ocrotirea căruia a scris romanul, și bun prieten cu Coco Chanel, Picasso, Hemingway și Brâncuși (cu care a plecat, pe neanunțate, timp de vreo două săptămâni, în Corsica, spre exasperarea mult prea posesivului Cocteau). Romanul a început să-l scrie pe când avea 17 ani, iar trei ani mai târziu, în 1923 – ajutat și de o campanie publicitară condusă cu abilitate de editorul său – a văzut lumina tiparului, fiind întâmpinat de șocul, stupoarea, dar și aprecierea oarecum sfioasă a publicului parizian, care a văzut în Radiguet un scriitor scandalos, dar neîndoielnic înzestrat cu o voce literară matură, bine articulată. Câteva luni mai târziu de la publicare, Radiguet avea să moară de febră tifoidă, la doar 20 de ani, privând literatura franceză de o viziune artistică unică, neobișnuit de cristalizată pentru vârsta sa.

În „Neastâmpăr”, Radiguet pornește de la o experiență personală, iar cititorului familiarizat cu amănunte din viața autorului nu îi va lua mult timp să-și dea seama ca personajul principal este un alter ego al acestuia: la vârsta de 14 ani, în timpul războiului, Radiguet a trăit o idilă alături de o femeie mai în vârstă decât el. Prin intermediul protagonistului nenumit, un tânăr de 16 ani dintr-o familie bună care se îndrăgostește de o fată mai mare cu trei ani decât el, Marta, al cărei soț este plecat pe front, Radiguet reconstituie și examinează – fără semne de afectare sau duplicitate – psihologia adolescentului zbuciumat de trezirea impulsurilor carnale, confuzia provocată de tranziția prea abruptă de la jocurile, capriciile și naivitățile copilăriei la responsabilitățile complicate și regulile terne ale lumii adulților, dar și egoismul și cruzimea îndrăgostitului pervertit de iluzia că iubirea îi permite să aibă control absolut asupra sentimentelor și acțiunilor persoanei iubite. Romanul debutează cu asumarea deschisă de protagonist a potențialelor reproșuri sau mustrări pe care cititorul i le-ar putea aduce în ceea ce privește acțiunile relatate, acesta mărturisind că pentru el și pentru toți ceilalți de vârsta lui războiul a însemnat doar o vacanță mare și nimic mai mult: tocmai această perspectivă este, după părerea mea, și punctul forte al cărții. Cu toate că dragostea dintre Marta și protagonist, caracterizată printr-o intensitate maladivă și, în ultimă instanță, printr-o pasiune obsesivă și autodistrugătoare, este evocată cu dibăcie, grație lucidității introspecției și autenticității pe care o conferă scriitura autorului de doar 17 ani, ceea ce mi s-a părut și mai fascinant în cartea lui Radiguet este tocmai această perspectivă candidă asupra urmelor adânci pe care războiul le lasă în orice societate. Chiar dacă autorul nu acordă atenție în mod explicit războiului – imaginile ororii, cu excepția unor santinele, a soldaților care vin în permisie și a unor urlete distante de tunuri, lipsesc cu desăvârșire din roman –, sunt interesante de observat transformările subtile pe care acesta le generează: în absența bărbaților, copiii caută să le substituie rolul, provocând un dezechilibru în structura socială și familială; în absența soților, soțiile sunt tulburate de singurătate și de incertitudinea și fragilitatea căsniciei lor, care poate fi oricând sfărâmată datorită calamităților de pe front. În paralel cu lumea tranșeelor, pe frontul de acasă se duc și acolo lupte, însă de altă natură: lăsați singuri, adolescenții luptă să se afirme, caută să evadeze de sub tutelajul adulților și să se răzvrătească împotriva regulilor de etichetă dominante ale societății. Astfel, nu e de mirare că apariția romanului a fost însoțită de un scandal cutremurător, ce a dus în cele din urmă și la interzicerea sa: Radiguet dezvăluie, cu surprinzătoare maturitate și spirit de observație, că echilibrul, liniștea și regenerarea fizică și psihică pe care, odată întorși acasă de pe front, soldații își imaginează ca le vor găsi acasă, împreună cu oamenii pe care au fost nevoiți să-i abandoneze, sunt doar iluzorii. Ceea ce însemna acasă înainte de război înseamnă acum altceva, ceva pe care oamenii nu sunt încă în stare să-l conștientizeze, să-l confrunte și să-l accepte.

Carte recomandată de Vlad Babei.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (5 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

octombrie 20th, 2020 Fără comentarii

Recomandarea de carte de săptămâna aceasta este Pnin, de Vladimir Nabokov. Scris în paralel cu cel mai cunoscut roman al său, „Lolita”, și publicat în 1957, după ce capitole din roman apăruseră deja în revista The New Yorker, „Pnin” constituie încercarea lui Nabokov de a se reconcilia cu statutul său de expatriat, înfățișând – cu ironie suavă, nostalgie, dar și cu o melancolie asfixiantă ce subjugă tonul adesea ludic și stăruie chiar și în subtextul pasajelor descriind caraghioslâcurile generate de inadaptarea personajului titular – atât universul tangibil, cât și pe cel interior, psihologic al exilului rusesc.

Profesorul Timofei Pnin este întruchiparea intelectualului incapabil să se adapteze exigențelor vieții moderne, o figură caricaturală ce pare mai curând incongruentă cu traiul colectiv, handicap exacerbat de despărțirea sa forțată de patria mamă, de peregrinările sale ulterioare prin Europa și, în fine, de întâlnirea sa cu America, unde speră să poată aduce cu sine și răspândi ceva din cultura țării sale. La Colegiul Waindell, în cadrul căreia predă rusa grație intervenției șefului catedrei de germanistică, Pnin este ținta persiflării personalului academic, mai ales datorită englezei sale șubrede, care reprezintă prima barieră în calea asimilării sale de către cultura americană; apoi, profesorul Pnin întâmpină în mod constant dificultăți în decodarea acesteia: fie că este vorba de reclamele americane, de glumele și bârfele celorlalți profesori sau de confuzia ivită la un magazin atunci când cere o minge de fotbal pentru fiul său, iar vânzătorul îi oferă, în mod instinctiv, o minge de rugby, statutul de outsider al lui Pnin scânteiază neobosit, fiind imposibil de mascat sau suprimat. Distanța pe care o impune prezența neobișnuită a lui Pnin celorlalți cu care intră în contact intervine, prin tehnica narativă adoptată, și în raportarea cititorului față de acesta: exotismul protagonistului este accentuat prin faptul că nu avem niciodată acces direct la adevăratele trăiri și gânduri ale acestuia – viața sa intimă este redată prin prisma imaginației naratorului necreditabil, Vladimir Nabokov însuși, care mărturisește că îl cunoaște pe Pnin încă din tinerețe și care apare la un moment dat în roman, deturnând acțiunea. Cu toate acestea, în mod paradoxal, aura stranie cu care naratorul îl înconjoară pe Pnin, transformându-l adesea într-un trist bufon, într-o făptură bizară care pare a popula un univers alternativ, ni-l face în cele din urmă mai autentic și mai aproape de realitate decât orice alt personaj din roman (în treacăt fie spus, deși are doar 200 de pagini, Nabokov include în roman peste 300 de nume de persoane!). De asemenea, merită precizat că romanul poate fi citit și într-o cheie (cvasi)autobiografică: prin intermediul structurii romanești ingenioase, redată printr-un discurs metaficțional și parodic, Nabokov își camuflează propria experiență de emigrant în America. La fel ca Pnin, Nabokov părăsește Rusia în urma revoluției bolșevice din octombrie 1917, trăiește o perioadă în Berlin și după în Paris, iar în 1940 părăsește Franța pe fondul invaziei naziste și se stabilește în SUA, unde va preda literatură comparată și rusă. Atât Pnin, cât și Nabokov și-au pierdut persoane dragi în lagărele de concentrare naziste: Pnin o pierde pe Mira, prima sa dragoste, în timp ce Nabokov își pierde fratele. Chiar dacă tranziția lui Nabokov spre viața americană a fost una mult mai armonioasă, acesta fiind un vorbitor remarcabil de limba engleză (iar stilul melifluu, aproape muzical, cu fraze complicate, bogate, construite cu un rafinament aparte sunt o dovadă clară a măiestriei sale lingvistice), autorul împărtășește cu propriul său personaj dorul nestăvilit pentru țara de baștină, iar frecventele căderi în visare ale protagonistului – singurele momente care-i permit acestuia să se refugieze de țara imposibil de înțeles în mijlocul căreia se află și să reexploreze, pe cale mentală, tărâmul copilăriei, al paradisului pierdut – reflectă, cu siguranță, încercarea personală a lui Nabokov de a recupera, prin intermediul terapeutic al ficțiunii, o parte din trăirile tinereții.

Roman academic, al jocurilor de cuvinte, al glumelor și aluziilor erudite, ce reflectă cu ironie spumoasă intrigile la nivelul angajaților universității, roman-cronică a experienței dureroase a emigrantului nevoit să o ia de la capăt într-o țară pe care nu o înțelege și care-l ridiculizează și ostracizează, roman metaficțional, pe alocuri autopersiflant, al investigării propriei condiții de autor exilat și al definirii propriei identități, „Pnin”, pe nedrept umbrit de succesul „Lolitei”, se numără, fără doar și poate, printre pietrele de temelie ale literaturii secolului XX.

Cartea a fost retipărită anul acesta la editura Polirom, în traducerea Monei Antohi, și poate fi împrumutată de la sediul central și de la toate filialele bibliotecii.

A recomandat Vlad Babei.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (4 votes cast)

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

octombrie 13th, 2020 Fără comentarii

Cartea pe care o recomand săptămâna aceasta este „And the Hippos Were Boiled in Their Tanks” („Și hipopotamii au fiert în bazinele lor”), care a fost scrisă în colaborare de doi dintre cei mai reprezentativi autori ai literaturii americane din secolul trecut, Jack Kerouac și William S. Burroughs. Aceasta poate fi împrumutată, în varianta originală din limba engleză, de la sediul central al bibliotecii.

La începutul anilor ‘40, climatul socio-cultural și scena literar-artistică ale Americii nu fuseseră încă martore asaltului acerb, de o forță inexorabilă, pe care tânăra generație de artiști boemi din New York – ce avea să fie identificată câțiva ani mai târziu prin numele de Generația Beat – îl pregăteau prin încercarea de a sparge tiparele consacrate de expresie și de a consolida o nouă viziune creatoare, aptă să stârnească o revoluție împotriva conformismului și a spiritului pudibond, conservator-puritan, care definea structura societății americane de atunci. Au fost nevoie de mai bine de zece ani pentru ca exponenții acestei generații – Burroughs, Ginsberg și Kerouac – să-și publice operele de debut, scuturând din temelii literatura americană și destabilizând ritualurile prozaice, valorile ipocrite și gusturile desuete ale clasei de mijloc, orbite de virusul și de promisiunile frivole ale societății de consum. Dar în 1945, când Burroughs și Kerouac au scris împreună romanul „Și hipopotamii au fiert în bazinul lor”, cercul lor intim de prieteni se strofoca să se dezmeticească dintr-un alt coșmar decât acela al decepțiilor visului american, unul mult mai intim, care a aruncat un val de panică și confuzie asupra acestora și cunoscuților lor, asupra colegilor de la Universitatea Columbia și asupra locuitorilor New York-ului, veșnic în căutare de senzațional: uciderea lui David Kammerer, în 1944, de către Lucien Carr. Acesta din urmă – chiar dacă nu a debutat niciodată în plan literar – a avut o contribuție majoră la cristalizarea Generației Beat, fiind un catalizator al acesteia, facilitând întâlnirea dintre Burroughs, Ginsberg și Kerouac și insuflându-le crezul său în necesitatea elaborării unei așa-zise „Noi Viziuni” artistice, inspirată de rebeliunea estetică și antiburgheză a poeților francezi moderniști Rimbaud și Verlaine. Uciderea lui Kammerer, prieten al acestora care dezvoltase o adevărată obsesie erotică pentru Carr, a avut efectul unei vrăji stranii, declanșându-le impulsul de a decanta această experiență strivitoare prin intermediul literaturii, probabil în speranța unei anumite exorcizări emoționale.

La insistențele lui Carr și Burroughs, romanul – care relatează aproape jurnalistic evenimentele care au condus la crimă și efectele acesteia asupra celor implicați, folosind însă nume fictive și operând foarte puține modificări asupra întâmplărilor – nu a apărut în timpul vieții lor, văzând lumina tiparului de-abia în 2008, când niciunul dintre cei implicați în această tragică întâmplare nu se mai afla în viață. Astăzi, romanul este privit mai degrabă ca un vestigiu, un fel de fotografie panoramică a vieții de zi cu zi a celor care aveau să învioreze literatura și societatea americană, înfățișând barurile pe care le frecventau, galeriile de artă, apartamentele înguste, ticsite de o perdea deasă de fum de țigară și grămezi de sticle de alcool, lumea pungașilor și heroinomanilor, a detectivilor particulari și marinarilor mereu în căutare de scandal, a străzile sordide înveninate de homofobie și misoginism, dar și a tinerilor artiști capabili să descopere beatitudinea în mizerie și să o apoteozeze prin preocupările lor literare, descărnând realitatea imediată de ipocrizie, conformism, sterilitate emoțională și spirituală și profesând o nouă viziune regeneratoare. În plus, prin capitolele care alternează între cei doi naratori – Dennison (Burroughs) și Ryko (Kerouac) – romanul oferă o fascinantă perspectivă asupra laboratorului literar al acestora, dezvăluind, in nuce, interesele lor estetice și tematice, preferința pentru fraze fruste, de o brutală franchețe, ce vor sta la baza mitralierii sistematice a moravurilor americane.

Volumul se găsește la Biblioteca Județeană Brașov, în limba engleză.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

octombrie 7th, 2020 Fără comentarii

Recomandarea noastră de carte este “Neuromantul” de William Gibson. Publicat în 1984, romanul de debut al scriitorului canadian William Gibson, „Neuromantul”, reprezintă un punct de turnură în literatura SF, deplasând accentul de pe transformările exterioare, vizibile, generate de evoluția fulminantă a tehnologiei pe mutațiile interne, la nivelul structurii biologice și cognitive, pe care dezvoltarea tehnologică le aduce cu sine. Recunoscută drept cartea de căpătâi a fenomenului cyberpunk, ce propune o viziune puternic pesimistă asupra viitorului, redată prin intermediul unui univers ficțional intens erodat de hipertehnologizarea ubicuă a societății, „Neuromantul” se ferește în permanență de ispitele poetizării inovațiilor tehnico-științifice – în locul unei imagini romantice a infinitelor posibilități ale științei de a îmblânzi și transforma natura, sporind astfel calitatea vieții și anihilând erorile din codul genetic uman, Gibson ilustrează cum fuziunea dintre biologic și tehnologic duce la o condiție postumană unde reminiscențele umanității se scaldă într-o pâlpâire vagă, umbrită de transformări corporale, modificări genetice, proteze și implanturi cibernetice. În anti-utopia imaginată de Gibson, indivizii trăiesc într-o stare permanentă de sfârșeală și apatie – sistemul lor senzorial fiind răvășit de o hiperexcitabilitate cronică indusă de surplusul diverșilor stimuli (precum constelația de neoane și reclame orbitoare) ce împânzesc mega-metropolele post-apocaliptice, al căror decor este scindat între zonele high-life, ale serviciilor de lux și ale corporațiilor transcontinentale și lumea pestriță a proscrișilor societății, a cyber-criminalilor și asasinilor plătiți, a barurilor întunecate, a clinicilor-fantomă ce oferă servicii de modificare biologică și a hotelelor-capsulă mizere, construite pentru a ameliora problema suprapopulării. Filosofia de viață dominantă este hedonismul: aflați sub stăpânirea nemiloasă a unei narcoze colective ce estompează în mod constant starea de veghe a indivizilor, aceștia vânează cu disperare, ca niște toxicomani-strigoi, preparate chimice capabile să le redea, măcar pentru o scurtă durată, vigilența; alții, precum protagonistul romanului, Case, nu se simt cu adevărat în viață decât atunci când sunt conectați la cyberspațiu, o realitate virtuală, alternativă, definită de Gibson ca „o halucinație consensuală trăită zilnic de miliarde de operatori”, adică o rețea de universuri digitale, de baze de date, o matrice electronică ce anticipează Internetul din zilele noastre. Fost hacker sau, în termenii autorului, „cowboy de consolă”, Case este racolat de către o inteligență artificială spre a se infiltra în sistemul informatic al unei familii-corporație misterioase, clanul Tessier-Ashpool, pentru a dezactiva sistemele de securitate ce limitează autonomia acesteia.

Înțesat de neologisme, de jargon tehnico-științific și medical, romanul creează un efect profund de alienare, Gibson folosindu-se de acest tip de discurs pentru a-i provoca cititorului – cel puțin în primele pagini, până când acesta se familiarizează cu stilul dens și cu ritmul alert – o senzație similară cu acea confuzie și surescitare pe care supraabundența de tehnologie o declanșează în adâncul personajelor; astfel, cititorului i se cere permanent un efort de „a se cupla”, asemenea lui Case la matrice, rețelei de text ce-l poartă pe aceasta, cu o viteză halucinantă, de pe un continent pe altul și dintr-o realitate în alta. Apărut acum mai bine de treizeci de ani, romanul surprinde prin caracterul său premonitoriu, anticipând tehnologii precum Internetul și dispozitivele de realitate virtuală, și totodată înstrăinarea, izolarea și dezumanizarea pe care acestea le generează.

Cea mai recentă ediție a romanului a apărut la editura Paladin, în anul 2017, în traducerea lui Mihai Dan Pavelescu. Îl puteți împrumuta atât de la sediul central, cât și de la filialele 1, 2 și 3.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (4 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

septembrie 29th, 2020 Fără comentarii

Astăzi recomandăm “Micul dejun al campionilor” de Kurt Vonnegut.
Publicat în 1973, cel de-al șaptelea roman al lui Kurt Vonnegut, conceput sub forma unui comentariu caustic – și înzestrat cu un spirit ludic nesecătuit –, poate fi văzut ca încununarea artistică a tuturor obsesiilor și frământărilor autorului legate de aspecte precum societatea americană, viața contemporană, istorie, religie, politică, menirea artei, condiția demiurgică a artistului, sexualitate, suicid, rasism, capitalism, liberul arbitru ș.a. Ferindu-se de la bun început să creeze iluzia veridicității, autorul se inserează în mod repetat în text, prefațând romanul cu mărturisirea că, prin acesta, dorește să își facă un cadou cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani, intenționând să își golească mintea de tot ceea ce a acumulat de-a lungul anilor, pentru a ajunge la nivelul originar al gândirii umane, eliberat de tipare de gândire și de precepte morale, sociale, culturale. Desigur, ironia acerbă, umorul negru și tonul de zeflemea, propensiunea spre a arunca totul în derizoriu, înalță o barieră între cititor și naratorul necreditabil, astfel încât intențiile scriitorului sunt dificil de decodat: cert este că Vonnegut nu se dă în lături de la a sancționa, cu sarcasmul și verva sa persiflantă, tot ceea ce-i iese în cale, exprimându-și crezul că lumea este lipsită de ordine și că misiunea noastră este de a ne adapta la cerințele haosului.

Cu toate că scriitura este cât se poate de simplă și concisă, cu fraze limpezi și idei expuse succint, și este însoțită de peste 100 de desene ale autorului înfățișând, în cea mai mare parte, elemente neînsemnate ale vieții cotidiene – ceea ce-i conferă romanului, în mod ironic, caracterul unei lucrări didactice destinate unei entități nefamiliarizate cu viața pe Pământ – „Micul dejun al campionilor” este un roman imposibil de rezumat în termeni simpli, iar savoarea sa constă tocmai prin faptul că oferă o perspectivă insolită asupra acelor aspecte ale vieții care au devenit atât de comune, încât practic s-au evaporat din câmpul nostru vizual. Iar, pe lângă îndemnul de a deschide mai bine ochii, cartea lui Vonnegut, în ciuda viziunii sale apocaliptice, reprezintă totodată un memento de a ne mai și descreți, din când în când, frunțile.

Romanul a apărut în 2019, la editura Art, în traducerea lui Carmen Pațac. La Biblioteca Judeţeană Braşov cartea este disponibilă atât la sediul central, cât și la filialele 1, 2, 3 și 5. Lectură plăcută! vă doreşte Vlad Babei.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

septembrie 22nd, 2020 Fără comentarii

Cartea pe care o recomand săptămâna aceasta este „Frații Sisters” („The Sisters Brothers”), de scriitorul canadian Patrick deWitt, publicată în 2011 și ecranizată în anul 2018 de Jacques Audiard. Biblioteca Județeană „George Barițiu” dispune atât de varianta originală în limba engleză, cât și de filmul artistic, în format DVD.

Cu toate că poate părea surprinzător, având în vedere că este vorba de unul dintre cele mai populare genuri cinematografice și literare ale secolului XX, western-ul nu poate fi considerat nici pe departe un gen ajuns la saturație, iar artiști din diverse domenii ale artei continuă să (re)valorifice, să ironizeze, să pastișeze, să reinterpreteze și să redefinească temele, motivele și caracteristicile acestui gen. Patrick deWitt ocupă însă o poziție de mijloc în raportarea față de elementele westernului: deși romanul său propune o reconfigurare și o ironizare a valorilor și clișeelor ce defineau westernul clasic (hipermasculinitatea, camaraderia, violența, personaje stereotipe, insuficient dezvoltate psihologic, duelurile spectaculoase, schimburile de gloanțe, goana după aur etc.), deWitt alege însă să rămână, în mare parte, în interiorul parametrilor recognoscibili ai genului, omagiindu-l cu multă finețe și sensibilitate și, în același timp, sporindu-i complexitatea prin alăturarea unor genuri narative complementare.

Plasat în America jumătății secolului al XIX-lea, în timpul Goanei după aur din California, romanul are în centru aventurile lui Eli și Charlie Sisters, mercenari aflați în slujba Comandorului, cărora li se cere să-l găsească și să-l ucidă pe Hermann Kermit Warm, un individ misterios cu înclinații științifice care descoperă formula chimică a unei substanțe capabile să scoată la iveală aurul de pe fundul apelor. În buna tradiție a romanelor picarești, (anti)eroii parcurg întâmplări tragicomice și întâlnesc personaje care mai de care mai stranii, prilej cu care autorul nu doar că se joacă cu convențiile genului și ridiculizează obsesiile pe care se clădește istoria sângeroasă a Americii, ci scoate la iveală, prin intermediul narațiunii lui Eli, fratele introspectiv care dorește să se descătușeze de constrângerile unei vieți întemeiate pe omoruri și mârșăvii, o tulburătoare dramă familială ce-i conferă romanului o dimensiune neașteptat de intimă și tandră, în ciuda violenței și a morții care-i urmărește pe cei doi frați ca o ciumă. Complexitatea cărții nu se oprește aici: western-ul picaresc atipic al lui Patrick deWitt este infuzat de elemente ale mitologiei clasice grecești (prezența Moirelor, tema întoarcerii la spațiul originar) și, în același timp, prezintă elemente caracteristice bildungsromanului – spre deosebire de necumpătatul frate mai mare Charlie, care se schimbă doar în mică măsură, Eli este un personaj pluridimensional ce transcende construcția șablonardă a eroului din westernurile tradiționale. Mânat de dorința de a-și deschide o prăvălie, de a se așeza la propria casă și de a renunța la traiul în afara legii, Eli se raportează la această ultimă misiune alături de fratele său ca la o călătorie spirituală, inițiatică, o ocazie de a-și croi o existență diferită de cea care le este predestinată personajelor masculine din universul westernurilor, una opusă lipsei de empatie, a cruzimii și lăcomiei copleșitoare, fondată în schimb pe dorința sinceră de a realiza o simbioză cu tot ce ne înconjoară. Iar această dorință, la care se adaugă și relația lui Eli cu mama sa, transformă romanul, cu siguranță, într-unul din cele mai duioase westernuri scrise vreodată.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (5 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,