Blogul bibliotecii din Brasov

Recomandarea de săptămâna aceasta este cartea de călătorie a scriitorului american Bill Bryson, „O plimbare în pădure. Redescoperind America pe cărările Munților Apalași”, volum care a fost publicat în 1997 și care a apărut în 2015 la editura Polirom, în traducerea lui Marius-Adrian Hazaparu. Acesta poate fi împrumutat de la sediul central al bibliotecii județene din Brașov, precum și de la filialele 2 și 5. De asemenea, biblioteca dispune și de versiunea originală în limba engleză.

La finele lunii octombrie, Biblioteca Județeană „George Barițiu” din Brașov a propus utilizatorilor o expoziție tematică intitulată „Jurnal de călător”, care cuprindea o selecție de volume de călătorie, printre acestea aflându-se și una dintre cele mai cunoscute cărți ale lui Bill Bryson – călător înverșunat, dar și autor al unor bestselleruri de știință popularizată –, „O plimbare în pădure”. Cartea lui Bryson este structurată pe două planuri care funcționează atât individual, cât și complementar: pe de o parte, aceasta poate fi citită ca jurnalul unei călătorii eșuate pe traseul munților Apalași – unul dintre cele mai întinse din lume, străbătând de-a lungul celor aproximativ 3450 de kilometri ai săi 14 state americane –, iar pe de altă parte volumul poate fi considerat un apel de trezire pentru structurile care au neglijat de-a lungul timpului fauna și flora forestieră ale Americii, ceea ce a condus nu doar la extincția unor specii de plante și animale, ci și la un soi de „comercializare” a naturii, o violentare a peisajului natural, asaltat progresiv de însemnele civilizației contemporane (mall-uri, lanțuri de magazine și restaurante, hoteluri, autostrăzi, parcări masive etc.).

De altfel, cel mai interesant aspect al cărții mi s-a părut modul în care Bryson arată cum călătoria modernă s-a transformat într-o comoditate: în primele pagini, autorul își exprimă confuzia declanșată de ritmul fulminant cu care vânzătorul unui magazin de echipament sportiv îi înșiră opțiunile disponibile, unele mai rocambolești decât altele. La un moment dat, pe drum, autorul întâlnește un excursionist dotat cu felurite gadgeturi de ultimă oră, capabile să măsoare până și cele mai specializate statistici meteorologice. La un refugiu, un alt excursionist încearcă să-l descoasă pe Bryson cu privire la motivele care l-au determinat să aleagă ghiozdanul pe care îl are și nu altul, după care începe să peroreze vrăjit despre avantajele propriului rucsac. Pentru mulți călători, traseul aproape că devine ceva secundar, un prilej de a-și etala echipamentul și cunoștințele teoretice despre acesta, și mai puțin o ocazie de evadare dintr-o realitate asfixiantă și de comuniune cu natura. Aventura lui Bryson nu se dovedește nici ea a fi o experiență transcendentală, o căutare mistică a esenței în mijlocul naturii, ci mai degrabă scenariu de roman picaresc, grație în mare parte companionului său, Katz, un anti-excursionist prin excelență, ale cărui proporții urieșești și porniri pantagruelice insuflă volumului o doză viguroasă de comic. Puțin importă că cei doi nu reușesc să parcurgă integral traseul (de fapt, nu vor parcurge nici măcar jumătate din acesta) – farmecul cărții este dat de registrul conversațional, informal, de stilul ireverențios al autorului, și de senzația de umilință, teamă și fascinație stranie pe care o exercită contactul cu necunoscutul, la care se adaugă numeroase anecdote și istorisiri – când amuzante, când înfricoșătoare sau tragice – despre experiențele altor excursioniști, completate de date istorice și științifice privind construirea traseului și elementele de faună și floră specifice acestuia.

Mi-ar fi plăcut însă ca Bryson să-și fi cenzurat – sau măcar temperat – pornirile prea frecvente și obositoare de a-i ridiculiza pe toți ceilalți întâlniți în timpul călătoriei: umorul negru și abraziv pe care mizează își pierde prin repetiție savoarea inițială, conferindu-i autorului un aer insuportabil de îngâmfare și automulțumire. Nu neputința de a parcurge tot traseul constituie un eșec, ci mai degrabă incapacitatea lui Bryson de a se debarasa de un anumit spirit exclusivist cu care pornește la drum și pe care nopțile petrecute cu alții în natură, în imensitatea și sălbăticia ei, unde toate distincțiile sociale se dizolvă, ar fi trebuit să-l anuleze.

În 20 noiembrie 2021 a avut loc a doua ediție a Code Kids Fest Brașov. Precum la prima ediție, la Brașov în secțiunea concurs și în expoziție au participat cluburi Code Kids din biblioteci publice din județ, dar și cluburi invitate, din afara acestui program, mai ales din Brașov, însă și din comune, precum Sânpetru și Crizbav.

Analizând programul ediției din 2021 și trăgând linie, eu am ajuns la concluzia că acest eveniment poate fi o lecție de solidaritate pentru adulți înainte de toate și pentru copii. Evenimentul mi-a arătat pe de o parte diferența dintre oraș și sat, dintre posibilitățile și oportunitățile mediului urban incomparabil mai mari decât în mediul rural. Pe de altă parte, am constatat creativitatea, talentul și imaginația copiilor din cluburile Code Kids, care merită încurajați să continue pe acest drum.

Cu acest gând am organizat de fiecare dată târgurile județean și regional Code Kids, aducând și invitând în competiție și alte cluburi. Am sperat să arăt capacitățile copiilor din cluburile Code Kids, să le arăt alte experiențe, să învețe, să creez legături. Cea mai mare speranță a mea a fost să atrag atenția asupra lor și să determin să fie ajutați, încurajați, să atrag resurse de tip voluntariat în favoarea lor. Practic, mi-am dorit și îmi doresc să stabilesc conexiuni între profesorii de la oraș, copiii și bibliotecarii de la sat și între copiii din cele două medii. Pentru mine, Code Kids a fost o lecție de solidaritate, căci socotesc că trebuie să învățăm să fim solidari, să acordăm sprijin oriunde merită. Pandemia actuală ne-a arătat cu acuitate că în România societatea este lipsită de solidaritate. Doar o societate solidară răzbate și reușește în timp de criză și izbutește să păstreze energia, talentul tinerilor și inteligența în favoarea unei dezvoltări sustenabile. Este lecția pe care trebuie să o învățăm și ceea ce merită să continuăm. Pentru care orice efort, cât de mare și de greu ar fi, merită să fie făcut.

Sâmbătă, 20 noiembrie 2021, s-a desfăşurat concursul Code Kids Fest, ediţia a II-a, la care au participat cluburile de programare din bibliotecile publice din Racoş, Râşnov (judeţul Braşov) şi Conţeşti (judeţul Dâmboviţa), precum şi alte două echipe braşovene din afara programului Code Kids: RoboGeţii (Academia de Informatică) şi SES (Steam Earth Scratch) de la Şcoala gimnazială nr. 2 Diaconu Coresi. În competiţie s-au confruntat nouă proiecte gândite şi realizate de către cei cinci concurenţi.

În urma jurizării, rezultatele au fost următoarele: locul I a revenit proiectului OverLoop susţinut de către echipa RoboGeţii, îndrumată de profesor şi mentor Răzvan Ardelean. Locurile II şi III au revenit clubului Code Kids Buburuze Râşnov pentru proiectele Dispozitiv acces RFID şi Dispozitiv măsurare temperatură/umiditate, care au fost sprijinite de bibliotecar Pavel Teodora şi de un voluntar implicat, Ovidiu Floca. La menţiuni, un onorant loc patru a revenit echipei Brawl Stars Racoş pentru proiectul Peştişorul deştept, o animaţie în programul Scratch destinată copiilor din clasele primare pentru a învăţa atractiv şi online să silabisească şi să citească mai uşor. Copiii din Racoş au fost îndrumaţi doar de bibliotecar Gáspár Anna Maria şi nu au beneficiat de ajutorul unui voluntar, ideea originală şi realizarea proiectului aparţinându-le în întregime. Biblioteca publică din Conţeşti (judeţul Dâmboviţa) a câştigat cu proiectele clubului BiblioCoders următoarele menţiuni, fiind la prima participare şi experienţă de acest gen, pentru care merită felicitări.
Echipele plasate pe locurile I şi II s-au calificat la Târgul naţional online Code Kids Fest, care va avea loc pe 7-8 decembrie 2021, pe platforma hopin. Evenimentul este anunţat pe pagina de facebook a evenimentului Code Kids Fest 2021 – Târgul naţional de ştiinţă şi tehnologie pentru copii, ediţia a doua – https://www.facebook.com/events/414841496840544/?acontext=%7B%22event_action_history%22%3A[%7B%22mechanism%22%3A%22search_results%22%2C%22surface%22%3A%22search%22%7D]%2C%22ref_notif_type%22%3Anull%7D

La Braşov a fost singurul eveniment unde au participat în secţiunea concurs alte echipe din afara programului Code Kids Fest şi au fost premiate, calificându-se la faza naţională. Participarea lor se datorează bunei colaborări cu Fundaţia Comunitară Braşov.

Code Kids Fest Braşov 2021 a fost un târg regional de ştiinţă şi tehnologie pentru copii în care au fost implicate biblioteci din trei judeţe vecine: Biblioteca orăşenească Râşnov şi bibliotecile publice din comunele Racoş (Braşov), Conţeşti (Dâmboviţa) şi Mugeni (Harghita). Biblioteca Judeţeană “George Bariţiu” Braşov a fost sprijinită în acest eveniment de ştiinţă şi tehnologie de către Asociaţia pentru integrare socială şi protecţia mediului Feed Back şi sponsorizată cu o mare deschidere de către compania Normandia Braşov, cărora le rămânem recunoscători pentru susţinere.

CODE Kids – Programează viitorul comunității tale este o inițiativă națională de educație IT și STEM pentru copii, implementată de Fundația Progress, în parteneriat cu Simplon România, realizată cu sprijinul bibliotecilor publice din România.

Finanțator proiect: Romanian American Foundation (RAF)

Parteneri naționali: Institutul Aspen, CEZ Vânzare, Société Génerale Global Solution Centre

Sponsor local: Compania de roboți industriali Normandia Brașov

Parteneri locali: Asociația pentru integritate socială și protecția mediului Feed-Back, Fundația Comunitară Brașov, Fondul Științescu

Parteneri media locali: Newsbv Brașov, Radio România Brașov, Asociația Visum pentru educație și cultură

Despre bibliotecile publice participante la CODE Kids FEST Brașov 2021 – Târg regional de știință și tehnologie copii

Biblioteca Județeană Brașov este dedicată educației prin lectură și programelor inovatoare din domeniul tehnologiilor informării și comunicării, fiind interesată de tendințele de dezvoltare sustenabilă pe baza lor. Biblioteca Județeană Dâmbovița este preocupată de relația cu publicul și mai ales de legăturile profesionale cu bibliotecarii din județ pe care îi stimulează să se implice în diferite proiecte. Biblioteca publică din comuna harghitană Mugeni este o instituție deschisă, care conectează comunitatea la lume prin implicarea și dinamismul bibliotecarei, observând nevoile reale ale oamenilor.

Despre CODE Kids

Proiectul ”CODE Kids – Programează viitorul comunității tale” este dezvoltat de Fundația Progress și are ca scop crearea unei mișcări de coding și STEM în care copii, tineri și bibliotecari din mediul rural și urban mic își dezvoltă competențele digitale și se implică în viața comunității din care provin prin rezolvarea unor teme digitale creative. Prin activitățile de formare și atelierele organizate este deschisă o fereastră către explorarea lumii digitale cu oportunitățile sale de dezvoltare și învățare, astfel încât peste 3500 de copii, cu vârste cuprinse între 10 și 14 ani, sunt încurajați să se implice activ și chiar să urmeze o carieră în tehnologie. Proiectul CODE Kids se desfășoară în prezent în cluburi de programare din 27 județe ale României și din localități rurale din Republica Moldova.

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul din 1992 al scriitorului american Cormac McCarthy, „Căluții mei, căluți frumoși”, primul din așa numita „Trilogie a Frontierei”, care include și volumele „Marea trecere” și „Orașele din câmpie”. Romanul a fost tradus în limba română de Iulia Gorzo și a fost publicat în anul 2011 la editura Polirom, putând fi împrumutat atât de la sediul central al bibliotecii județene din Brașov, cât și de la filialele 3 și 5.

În timp ce scriam rândurile introductive de mai sus, mi-am dat seama că anul trecut, chiar pe vremea aceasta, recomandam un alt roman scris de Cormac McCarthy, „Meridianul sângelui”, despre care mi-am mărturisit admirația, dar și disconfortul aproape visceral pe care mi l-a provocat – autorul propunea acolo o viziune necruțătoare a Răului în toate încarnările sale și o demitizare brutală a perspectivei tradiționale și naive asociate cu îmblânzirea și civilizarea providențială a vestului de către poporul american. Nu exagerez când mărturisesc că nu a trecut o zi de atunci fără să mă gândesc la romanul lui McCarthy, care pe lângă virtuozitatea sa descriptivă și stilistică greu de întrecut și galeria de personaje tulburătoare, în ai căror ochi sălbatici părea să se fi aciuat toată perversiunea și barbaria lumii, dispune de un substrat textual foarte bogat în referințe literare și culturale – de la Biblie până la Milton, Melville sau Faulkner – care invită la un efort susținut de (re)interpretare.

În „Căluții mei, căluți frumoși”, romanul care i-a adus vocii inconfundabile a lui McCarthy recunoașterea unanimă a prospețimii și vigorii sale, autorul nu abandonează formula narativă și stilistică din „Meridianul sângelui” (fraze lungi, la prima vedere impenetrabile, punctuația redusă la minimul esențial spre a nu întrerupe ritmul lecturii, dialoguri redate într-un mod frust, laconic, descrieri pregnante ale peisajului etc.), însă se pot întrezări semnele unei scriituri mai tandre și mai optimiste, de unde nihilismul sufocant al romanului anterior a fost dacă nu exorcizat complet, cel puțin izolat temporar. Mai mult, în timp ce „Meridianul sângelui” se distanțează cu o ironie violentă de miturile Vestului și ale eroului american civilizator, înfățișând înecul grotesc al unei întregi lumi într-un ocean de sânge, „Căluții mei, căluți frumoși” ilustrează (tot ironic, însă nu printr-o formă anihilatoare) nevoia disperată de a te agăța de mituri și de a face față decepțiilor rezultate în urma confruntării acestora. John Grady Cole, protagonistul de șaisprezece ani al romanului, fuge de la ferma texană a familiei (care urmează să fie vândută) în Mexic, sperând că acolo va găsi intact un mediu unde vechile idealuri de onoare, bărbăție și curaj încă rezonează cu locuitorii. Ceea ce mi s-a părut remarcabil la romanul lui McCarthy e modul în care răstoarnă formulele șablonarde ale bildungsromanului: John Cole nu dă niciodată semne de stângăcie sau imaturitate; cu alte cuvinte, acesta nu pornește la drum necopt la minte spre a traversa experiențe transformatoare care să-i modifice radical structura interioară și să-l învestească cu o viziune mai matură asupra vieții. E drept, întâmplările primejdioase prin care trece nu-l lasă indiferent, Mexicul nu se dovedește a fi acel tărâm idilic al libertății totale, ci o lume cât se poate de amenințătoare și impenetrabilă, însă protagonistul nu se dezice niciodată de valorile în care crede, iar deziluziile suferite nu fac decât să-i alimenteze în continuare căutările.

Dacă modul în care era redată violența în „Meridianul sângelui” avea ceva aproape religios, iar frazele descriptive căpătau o forță incantatorie, tot cu un anume misticism este tratată și relația protagonistului cu caii în acest roman, iar pasajele în care autorul descrie felul în care John Cole îmblânzește mustangii la o fermă mexicană (o adevărată procesiune religioasă!) rămân prin cele mai memorabile din câte am citit vreodată. În „Meridianul sângelui”, animalele erau privite strict utilitar, acestea erau doar instrumente ajutătoare în propagarea morții de către ceata de mercenari; aici, relația om-animal reprezintă chiar nucleul romanului și simbolizează însăși elementul vital care a făcut posibilă prosperarea spiritului american. Nu e de mirare că la final McCarthy descrie cum umbra calului și a călărețului fuzionează într-o singură entitate ce planează ca un duh atotcuprinzător pe tărâmul întunecat, spre „lumea care avea să vină”, sugerând că regenerarea este posibilă atâta timp cât prin venele celor doi pulsează același sânge stoic și intrepid.

Acesta este un scurt memento de a vizita expoziția de carte bibliofilă și gravură „Restitutio 111 – Jacques Hérold”, găzduită de Biblioteca Județeană „George Barițiu” din Brașov până pe 21 noiembrie

„CETITOR DEPARAZITEAZĂ-ŢI CREIERUL” este urletul de luptă cu care Ilarie Voronca își însoțește aviograma din primul (și unicul) număr al revistei avangardiste 75 HP, declarând război tradiției, convenției și canoanelor. La același îndemn aderă și Jacques Hérold, un artist plastic prea puțin cunoscut la noi, dar pe care avem acum prilejul să-l cunoaștem printr-un contact direct cu o mostră din opera sa. Această deparazitare mentală implică o eliminare a tuturor preconcepțiilor despre pictură și a exigențelor de a decodifica facil operele de artă spre a ne hrăni rapace satisfacția de sine. Hérold, prin gravurile expuse, nu face concesii față de publicul său, arta sa nu are nevoie de privirile prețioase și de aplauzele afectate ale academiei, imaginile sale – rod al unor sondări repetate în abisurile inconștientului – nu se adresează intelectului, ci invită la o receptare viscerală, nefiltrată de rațiune sau de tendința noastră insuportabilă de a teoretiza sau de a rândui totul după formule prestabilite. Jacques Hérold a reușit să se descătușeze de realitate, iar gravurile selecționate de Cristina Simion, curatoarea expoziției, stau mărturie acestei eliberări din chingile cotidianului și ale șabloanelor: ochiul artistului descărnează materia de straturile ei succesive, ajungând la o reprezentare esențializată, pură. Natura este surprinsă în însăși stadiul ei embrionar, totul este cristalizat, mineralizat, imortalizat în atemporal. În (mal)tratatul său despre pictură, Hérold scrie la un moment dat ceva de felul că un cristal surprinde cel mai bine întrepătrunderea dintre vizibil și invizibil: vizitați, deci, expoziția dedicată pictorului pentru a putea avea acces la descoperirile pe care acesta le-a făcut dincolo de ceea ce este accesibil simțurilor.

Un vizitator transfigurat

Recomandarea de săptămâna aceasta este „Omul căzător”, romanul din 2007 al lui Don DeLillo, una dintre figurile marcante ale literaturii americane postmoderne, autor față de care mi-am mărturisit admirația când am recomandat și alte două romane de-ale sale, „Zgomotul alb” și „Punctul Omega”. Cartea poate fi împrumutată în varianta originală din limba engleză de la sediul central al bibliotecii județene din Brașov.

Întâi a fost o umbră – ceva ca o săgeată argintie care a străpuns albastrul cerului unei dimineți de septembrie, aducând cu sine întunericul. Apoi au fost explozia și unda de șoc, urmate de flăcări și de o ploaie de cioburi și scrum. O pâclă grea, fetidă, duhnind a moarte și groază a cuprins tot centrul orașului. La scurt timp, a urmat și cel de-al doilea turn. Pe 11 septembrie 2001, istoria s-a oprit în loc, iar optimismul, vitalitatea exuberantă, încrederea în progres, mesianismul și simțul acut al propriului excepționalism, credința în forța inerentă de autoregenerare ale poporului american au fost scuturate din temelii și înlocuite de conștiința unei fragilități paralizante.

Romanul lui Don DeLillo despre atacurile teroriste de la Turnurile Gemene nu are nimic din monumentalitatea structurii narative a unui roman ca „Underworld”, care oferă una dintre cele mai lucide și cuprinzătoare panorame ale Americii din cea de-a doua jumătate a secolului trecut (în treacăt fie spus, coperta primei ediții a acestui impozant roman publicat în 1997 conține o fotografie alb-negru cu Turnurile Gemene tronând amenințător asupra unei biserici); autorul a evitat să disece pe mai multe planuri, cu minuția și erudiția-i specifice, dintr-o perspectivă demiurgică, ciocnirea violentă a forțelor sociale, politice, economice, culturale, istorice care au făcut posibilă o astfel de tragedie greu de imaginat chiar și pe teritoriul ficțiunii. Ceea ce frapează la romanul lui DeLillo este tocmai apolitismul și scriitura foarte bine temperată – aș fi spus chiar imperturbabilă, însă detașarea pe care DeLillo o adoptă printr-un limbaj atât de calculat cred că trădează mai degrabă un mecanism de autoapărare, un fel de filtru prin care scriitorul se poate apropia de aceste evenimente încă proaspete în memoria colectivă la momentul publicării și care vor continua să își facă întotdeauna simțite prezența, ca niște cicatrici indelebile pe fața Americii.

DeLillo nici n-ar fi putut scrie altfel despre 9/11 fără să cedeze la arhitectura complicată din „Underworld” în favoarea unei perspective mult mai intime, a unui acțiuni ce se desfășoară în mare parte în spațiul domestic, dar care are totodată meritul de a surprinde confuzia, trauma și vidul interior al unei întregi națiuni îndoliate. Keith, avocatul care a supraviețuit atacului din primul turn, și Lianne, fosta lui soție, la care se întoarce rănit, ca într-un fel de transă, în dimineața evenimentelor, ar putea fi oricare dintre oamenii care au trăit direct sau indirect evenimentele. Așa cum accidentul chimic dintr-un alt roman al autorului, „Zgomotul alb”, aruncă cetățenii unui oraș într-o stare catatonică, la fel și personajele din „Omul căzător” bântuie străzile, apartamentele, birourile, cazinourile într-un delir paranoic, fiindu-le afectate acele părți ale creierului răspunzătoare de inițiativă. Fără spirit de inițiativă, personajele nu fac decât să subziste la un nivel elementar, iar memoria – incapabilă să mai formeze noi amintiri și conexiuni, asaltată constant de imagini și simboluri ale atentatelor (așa cum sunt, de pildă, reprezentațiile de artă performativă ale unui bărbat care se leagă cu un ham și se aruncă de pe mai multe clădiri ale orașului) – devine o închisoare. Poate că, în fond, nici nu mai e vreo diferență între Keith, Lianne și pacienții cu Alzheimer pe care aceasta îi încurajează să scrie săptămânal scurte texte pe o temă dată: întocmai cum Lianne asistă întâlnire de întâlnire la dizolvarea identității pacienților sub influența bolii, tot așa asistă neputincioasă și la dezintegrarea propriei identități și a identității celor din jurul ei, cu toții niște apariții spectrale pe un fundal post-apocaliptic, amintind de cămașa plutitoare pe care Keith o zărește pe cerul fumegând după evacuarea turnului străpuns.

Recomandarea de săptămâna aceasta este „Memoriile unui antisemit”, volumul de povestiri al lui Gregor von Rezzori, important scriitor de limbă germană născut în Bucovina, la Cernăuți, cu două luni înainte de declanșarea primului război mondial (în treacăt fie spus, autorul a studiat pentru o scurtă vreme și la Brașov, la liceul „Johannes Honterus”). Volumul a fost publicat în 1979 și a apărut pentru prima dată în traducerea românească a Catrinelei Pleșu în 1994, la editura Kriterion. În 2008 și, respectiv, 2015, a fost reeditat la editura Humanitas. Acesta poate fi împrumutat de la sediul central al bibliotecii județene din Brașov, precum și de la filialele 2, 3 și 5.

Desigur, un astfel de titlu provocator și capabil să stârnească controverse precum „Memoriile unui antisemit” poate induce oricărui cititor de bună credință o oarecare repulsie sau măcar un sentiment de neliniște, însă „antisemitul” lui von Rezzori, personaj ce împarte o seamă de afinități biografice cu autorul, nu este niciodată descris ca fiind mânat de o teamă sau ură inexplicabilă pentru evrei, asemenea persoanelor în mijlocul cărora a crescut. Fiul unei nobile familii austriece cu origini în aristocrația italiană, protagonistul celor cinci povestiri care alcătuiesc volumul (povestiri strâns legate între ele tematic, dar care pot fi citite și independent – ceea ce amintește de modul în care Bogdan Alexandru-Stănescu și-a construit debutul în proză, „Copilăria lui Kaspar Hauser”) apare ca o minge de ping-pong prinsă în jocul paletelor a două mari forțe: pe de o parte, acesta este asaltat de un semeț sentiment de apartenență la o castă nobilă și generatoare de prejudecăți, infuzat de măreția și de gloria apusă a fostului Imperiu Austro-Ungar și, pe de altă parte, de curentul antisemit specific Zeitgeist-ului, a cărui virulență avea să atingă în curând cote paroxistice. Captiv în mijlocul acestui joc dement, Arnulf manifestă în toate relațiile sale cu evreii un soi de fascinație incertă, o uimire maladivă care-l determină să-i privească pe aceștia printr-un filtru exotic ce conduce invariabil la ostracizare. Gregor von Rezzori arată astfel – într-un stil ironic și auto-depreciativ – că, deși personajul său n-a fost unul dintre huliganii scelerați care s-au dedat în epocă la îngrozitoare acte de mârșăvie împotriva evreilor, acesta – și alții ca el – au făcut posibile ororile Holocaustului printr-o pasivitate, în fond, complice, precum și prin tendința inerentă spre raportare la evreu ca la Celălalt, un element alogen care declanșează sentimente de teamă și nesiguranță.

În fiecare dintre cele cinci povestiri constituente, alter ego-ul lui von Rezzori ajunge să își confrunte convingerile adânc inoculate de mediul în care a crescut și să caute, cu sfială și stângăcie, o modalitate de coexistență printre cei față de care a fost învățat să se creadă superior. De la tânărul Wolf, fiul unui medic evreu din Bucovina, a cărui prietenie îi generează protagonistului în copilărie și primul conflict interior legat de prejudecățile sale ereditare față de evrei și până la evreicele de care se îndrăgostește în București și Viena sau, în cele din urmă, la evreica cu care se căsătorește, existența lui Arnulf stă mereu sub semnul unei ciocniri violente între fidelitate – valoare prețuită suprem de tatăl său – și dorința plină de răzvrătire de a depăși o mentalitate care a supraviețuit prin ruinele unui lumi devastate de primul război mondial.

În fine, dincolo de dilemele morale pe care le ridică volumul lui von Rezzori, cartea merită citită și pentru limbajul literar cizelat al autorului, de o forță expresivă cu adevărat seducătoare (mi-a amintit, de foarte mule ori, de frazele hipnotice și îmbietoare ale lui Proust), limbaj valorificat printr-o seamă de descrieri minunate ale unui Bucovine prea puțin ilustrate în literatură cu asemenea talent evocator, la care se adaugă descrieri la fel de remarcabile ale unui București interbelic pestriț, al contrastelor (sau, în termenii mai direcți ai autorului, ale acestui „gunoi al modernității”) ori ale unei Viene confuze, aflate în preajma Anschluss-ului.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.

Recomandarea de săptămâna aceasta este „Născut în ‘02”, volumul de memorialistică al lui Sașa Pană, figură centrală a avangardei istorice românești, volum ce poate fi împrumutat atât de la sediul central al bibliotecii județene din Brașov, cât și de la filiala 5.

Printre multele surprize prilejuite de oferta editorială a colecției „Anansi. World Fiction” de la editura Pandora M se numără și reeditarea de anul acesta a operei de căpătâi a lui Sașa Pană, „Născut în ‘02”, carte indispensabilă pentru o mai justă apreciere a ceea ce a reprezentat avangarda artistică în spațiul autohton. Această apariție este cu atât mai salutară cu cât în ultimii ani s-a putut constata un reviriment al interesului față de un curent care s-a aflat pentru mult timp blocat undeva la periferia discursului critic și care, de bună seamă, merită pe deplin să fie reevaluat cu instrumentele critice cele mai pertinente.

Un mic exercițiu de tip brainstorming pornind de la termenul de „avangardă” ar atrage cu sine cuvinte precum „protestatar, dinamitard, anarhic, distrugător, neconformist, iconoclast, nihilist” și altele din aceeași speță, menite să sublinieze revolta virulentă față de chingile tradiției, de canon, de academism, de instituții și de ipocrizia spiritului burghez. Publicat pe când acesta avea 71 de ani, opul de 800 de pagini al lui Sașa Pană frapează prin… absența oricărei tendințe subversive sau negatoare – paginile sunt scrise în stilul cel mai cuminte și temperat cu putință, fronda și experimentalismul din tinerețe cedând locul unei voci tandre și melancolice. Chiar și atunci când Pană rememorează abuzurile antisemite din perioada interbelică, atacurile și persiflările în lanț ale celor care nu înțelegeau demersurile avangardiștilor sau spaimele din timpul celui de-al doilea război mondial, acesta dă dovadă de un stoicism consecvent (de altfel, chiar tatăl său i-a cerut, pe patul de moarte, să-i urmeze exemplul și să fie mereu stoic asemenea lui). Dar această „îmblânzire” a lui Pană în timpul regimului comunist nu trebuie văzută ca o contradicție. Chiar dacă poetul și-a manifestat din tinerețe, fără ocolișuri, simpatiile sale de stânga (pentru care a fost nevoit să anunțe suicidul simbolic al celei mai importante reviste de avangardă românească din interbelic, „unu”), iar imediat după instalarea comunismului a lucrat inclusiv în sectorul de propagandă, și în pofida practicării unei arte angajate, Sașa Pană nu și-a trădat niciodată prietenii și colegii de breaslă, ducând până la moarte o muncă asiduă de recuperare și de promovare a avangardei într-o perioadă în care foarfecile cenzurii operau neabătut. Prin „Născut în ‘02” – la care se adaugă, tot în perioada comunistă, publicarea unei masive antologii de avangardă și reeditarea unor autori ca Urmuz, Tristan Tzara sau Max Blecher – Sașa Pană nu face altceva decât să lupte împotriva aneantizării mișcării avangardiste de trecerea timpului, creând culoarul unui proces de reinterpretare care să recunoască în aceste producții atipice și sfidătoare mai mult decât niște teribilisme sau simple experimente curioase, rizibile, fără valoare artistică.

Înzestrat cu un veritabil har evocator și cu o atenție obsesivă pentru detalii, Sașa Pană scrie pagini savuroase despre gruparea concentrată în jurul revistei „unu” și despre întâlnirile de la „Secol” (lăptăria lui Enache, tatăl poetului avangardist Stephan Roll), un fel de cartier general al mișcării, poreclit astfel pentru că acolo își duceau veacul tinerii care au declarat război tradiției și au luat cu asalt terenul unei arte amorțite estetic. Aici prezida ca un corifeu S. Roll, calamburist neîntrecut ce nu scăpa nicio ocazie să lanseze câte o butadă iscusită sau să pună la cale vreo farsă elaborată, ai cărei victime erau adesea ceilalți membrii ai grupării. Tot aici veneau, printre alții, Geo Bogza, pe atunci client fidel al tribunalelor și al închisorii Văcărești, pentru poeme ce-au stârnit în epocă un mare scandal pe teme legate de pornografie, moralitatea în artă, raportul dintre etic și estetic etc., pictorul Victor Brauner, ajuns astăzi unul dintre cei mai bine cotați artiști plastici din România, sau Ilarie Voronca, veșnic chinuit de angoase, cu un psihic extrem de fragil, care avea să fie înghițit definitiv de marasmul pe ale cărui valuri s-a zbătut toată viața. La fel de incitante sunt paginile în care Pană descrie relațiile pe care avangarda română le avea cu cea din Paris, Germania sau Belgia sau cele dedicate expoziției de artă modernă din România (care rămâne, probabil, cea mai mare manifestare de acest fel organizată până acum la noi) la care au participat, în 1924, nume importante ale avangardei europene, ceea ce întărește caracterul cosmopolit al acestei mișcări și poziția unică de care România se bucura în acea perioadă pe scena avangardei internaționale.

Cartea lui Sașa Pană constituie o lectură necesară pentru toți cei interesați de climatul cultural, social și politic din România primei jumătăți a secolului XX – autobiografie, cronică a unor vremuri tulburi, portret de grup, jurnal de lectură și de vise, fereastră spre laboratorul de creație al autorului, epistolar și, mai presus de toate, opera de căpătâi a unui figuri proteice (poet, medic militar, arhivist, editor) pentru care scrisul a reprezentat materia primă ce alimentează viața. Reeditat la aproape 50 de ani de la apariție, e în sfârșit momentul ca volumul lui Sașa Pană – alcătuit cu o minuție singulară, enciclopedică și sub imboldul unei constitutive curiozități, căreia nu-i scapă nimic niciodată – să fie pomenit printre cele mai valoroase scrieri memorialistice din literatura română.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul din 1974 al scriitorului german Heinrich Böll (laureat al premiului Nobel pentru literatură cu doi ani mai devreme), „Onoarea pierdută a Katharinei Blum”, apărut la noi pentru prima dată în anul 1978, în traducerea Marianei Șora, și reeditat anul trecut la editura Litera. Romanul poate fi împrumutat de la sediul central al bibliotecii județene din Brașov, precum și de la filialele 3 și 5; de asemenea, biblioteca deține și ediții în limbile germană, franceză și maghiară.

Katharina Blum este o tânără liber-profesionistă din Republica Federală Germană a anului 1974. Cunoscuții o văd ca pe o persoană cu un trai auster, aproape ascetic: în afară de muncile de menajeră, chelneriță și ocazional de bucătăreasă pe care le prestează, viața ei nu lasă loc de surprize. Totul se desfășoară calculat, sistematic, previzibil. Un personaj, s-ar spune, care n-are ce căuta într-un roman – de ce ar fi nevoie să ni se amintească așa insistent și crud de mediocritatea propriei existențe? Doar că într-o zi Katharina Blum împușcă mortal un jurnalist și, rătăcind pe străzi fără a avea remușcări și fără a simți căință, se predă poliției. Mai aflăm din primele pagini – unde se prezintă schematic faptele care alcătuiesc nucleul romanului – că de curând cunoscuse un bărbat, care s-a dovedit a fi un criminal pe care poliția îl vâna de mai mult timp. Acum, la pușcărie, Katharina Blum e împăcată că va fi alături de el. Cam aceasta-i povestea, un fapt divers așa cum găsim în orice ziar sau în orice zi la știri, o crimă și un vinovat. Și totuși, ce a determinat-o pe Katharina Blum, această întruchipare perfectă a monotoniei cotidiene, să clacheze așa cum o fac, bunăoară, alte personaje cu o existență cât se poate de plată ca domnul Rabb din filmul lui R.W. Fassbinder, „Warum läuft Herr R. Amok?”, sau Jeanne Dielman din filmul cu același nume, regizat de Chantal Akerman?

Heinrich Böll prefațează romanul cu următorul avertisment: „Personajele și acțiunea acestei povestiri sunt inventate. Dacă din zugrăvirea unor practici ziaristice au reieșit cumva asemănări cu practicile ziarului Bild, aceste asemănări nu sunt nici intenționate, nici întâmplătoare, ci inevitabile”. Böll avea tot dreptul să fie înțepător: pe fondul isteriei stârnite de ziarul de dreapta Bild-Zeitung, cu numeroasele sale acuzații impregnate de vitriol, cu tendințele sale (atât de cunoscute și nouă astăzi) de mistificare și exagerare panicardă a adevărului și cu paginile sale unde reaua-credință, cancanul, minciuna și scandalul se alăturau pentru a-l înfiera pe Ulrike Meinhof (la rândul său jurnalist) și pe membrii Facțiunii Armatei Roșii, Heinrich Böll a devenit el însuși subiect de scandal și țintă a hărțuielilor presei și ale statului. În realitate, Böll nu a căutat să ia apărarea grupului Baader-Meinhof și nici nu a încurajat acțiunile lor violente; în ciuda faptului că acesta s-a legat strict de practicile jurnalistice viciate de la Bild-Zeitung, a ajuns să fie considerat un simpatizant al teroriștilor, urmând să între în atenția BND-ului.

Romanul lui Böll, scris cu răceala și impersonalitatea unui proces-verbal, dezvăluie limitele și iluziile libertății individuale într-un tânăr stat democratic bântuit de spectrul totalitarismului și tributar metodelor sale de represiune. Limitându-se la un stil cât se poate de plat, a cărei funcție este strict aceea de a raporta evenimentele în mod laconic, înlăturând tot ceea ce este superfluu (chiar și sângele lipsește din descrierea crimei), autorul creează un contrast izbitor între senzaționalismul gălăgios, vulgar al JURNALULUI (majusculele îi aparțin) și banalitatea faptului real. Asistăm, prin ilustrarea mașinațiilor lipsite de scrupule ale JURNALULUI, la tortura morală și la dezumanizarea progresivă a Katharinei: deși textul este în întregime lipsit de notații de factură psihologică, cititorului fiindu-i blocat accesul la gândurile protagonistei, se poate constata că odată ce investigațiile repetate, amenințările, iscodelile și insinuările impertinente ale anchetatorilor și ale jurnaliștilor, precum și titlurile din ce în ce mai calomnioase din ziar se multiplică, ceva se surpă în această femeie definită de aderența sa maniacală la rutină. Atunci când este smulsă din programul care-i ordona viața și care preîntâmpina accidentalul, Katharina devine o bombă cu ceas, o bombă artizanală fabricată în mod ironic de chiar acea instituție care se fălea cu cruciada purtată împotriva teroriștilor și a tuturor dușmanilor statului democratic german.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul din 1940 al scriitorului britanic Graham Greene, „Puterea și gloria”, publicat în anul 2004 la editura Polirom în traducerea lui Alexandru Vlad și reeditat anul trecut la editura Litera. Acesta poate fi împrumutat de la sediul central al bibliotecii județene din Brașov, precum și de la filialele 1, 2, 3, 5, dar și de la filiala pentru copii. De asemenea, biblioteca județeană deține și o variantă în format Daisy a romanului, destinată persoanelor cu deficiențe de vedere.

La sfârșitul anilor ’30, Graham Greene face o vizită de câteva luni în Mexic pentru a studia fenomenul persecuției ațintite asupra Bisericii Catolice, experiență pe care avea să o detalieze în cartea de nonficțiune, „The Lawless Roads”. Această vizită avea să-i furnizeze și materia primă pentru romanul „Puterea și gloria”, care are drept fundal măsurile anticlericale violente adoptate de guvernatorul Canabal din provincia Tabasco.

Am să fiu sincer – lectura romanului lui Greene nu este ușoară, în ciuda dimensiunilor sale mici și a stilului de o limpezime ireproșabilă. Construcția romanului este, de asemenea, cât se poate de simplă: avem de-a face cu opera unui scriitor cu totul neinteresat de artificii sau de alde procedee literare menite să impresioneze cititorul prin originalitatea sau ludicul lor. Limbajul este laconic, aproape telegrafic, perspectiva narativă de o obiectivitate intimidantă, însă toate aceste caracteristici – care în mâinile unui prozator mai puțin experimentat ar fi avut ca rezultat o operă searbădă, lipsită de strălucire – se îmbină cu tact la Greene pentru a reda imaginea unei lumi descărnate, reduse la minimul necesar supraviețuirii. Întreg peisajul este ostil, guvernat de forțe răuvoitoare: nu cred că există capitol în care să nu fie menționați vulturii care se rotesc, într-o expectativă criminală, pe cerul cumplit, căldura și umezeala nemiloase sau gândacii care mișună prin cotloanele încăperilor și care, în marșul lor bezmetic și stupid, se pocnesc ritmic de pereți sau obiecte rătăcite prin camere. Asemeni gândacilor rătăcește și protagonistul cărții, un preot-fugar măcinat de cele mai tulburătoare frământări, unul dintre puținii care au mai rămas în toată provincia Tabasco: majoritatea au fost fie executați, fie forțați să se căsătorească și să renunțe la orice practică religioasă.

Preotul lui Greene este mai curând un antierou: tată al unui copil (încălcând, deci, jurământul de castitate), alcoolic, mândru și lacom, acesta rămâne pentru locuitorii provinciei, în mod ironic, singurul mesager palpabil al unui Dumnezeu care pare să-și fi întors privirea de la această față a pământului. În ciuda faptului că este urmărit de potera unui locotenent care nutrește o ură profundă pentru Biserică, considerând că aceasta nu face decât să se lăfăie într-o ipocrizie grosolană și să vândă minciuni unor oameni care de-abia își pot asigura pâinea cea de toate zilele, preotul nu și-a pierdut însă sentimentul datoriei și, atunci când oamenii i-o cer, îi binecuvântează, spovedește, împărtășește și le botează copiii. Probabil chiar în această natură duală și conștiință chinuită a protagonistului rezidă vigoarea romanului: cu toate că soarta protagonistului pare a fi pecetluită încă din momentul în care ne este prezentat, conflictul interior al preotului – între conștiința propriei nevrednicii și cea a statutului său de lider spiritual al unei comunități tributare Bisericii – este cel care conferă o atmosferă în permanență tensionată. Deși preotul nu este un sfânt sau un martir în înțelesul larg acceptat al termenului, Greene – catolic la rândul său – subliniază că orice om, oricât de împovărat de păcate ar fi, are șansa de a fi salvat, asemeni tâlharului de pe cruce. Iar preotul, cu toate îndoielile și rătăcirile sale, ajunge în mod paradoxal să reprezinte unul dintre cele mai credibile modele ale beatitudinii din câte s-au scris.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit