Arhivă

Post Tăguit cu ‘voluntariat’

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

octombrie 5th, 2021 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este „Născut în ‘02”, volumul de memorialistică al lui Sașa Pană, figură centrală a avangardei istorice românești, volum ce poate fi împrumutat atât de la sediul central al bibliotecii județene din Brașov, cât și de la filiala 5.

Printre multele surprize prilejuite de oferta editorială a colecției „Anansi. World Fiction” de la editura Pandora M se numără și reeditarea de anul acesta a operei de căpătâi a lui Sașa Pană, „Născut în ‘02”, carte indispensabilă pentru o mai justă apreciere a ceea ce a reprezentat avangarda artistică în spațiul autohton. Această apariție este cu atât mai salutară cu cât în ultimii ani s-a putut constata un reviriment al interesului față de un curent care s-a aflat pentru mult timp blocat undeva la periferia discursului critic și care, de bună seamă, merită pe deplin să fie reevaluat cu instrumentele critice cele mai pertinente.

Un mic exercițiu de tip brainstorming pornind de la termenul de „avangardă” ar atrage cu sine cuvinte precum „protestatar, dinamitard, anarhic, distrugător, neconformist, iconoclast, nihilist” și altele din aceeași speță, menite să sublinieze revolta virulentă față de chingile tradiției, de canon, de academism, de instituții și de ipocrizia spiritului burghez. Publicat pe când acesta avea 71 de ani, opul de 800 de pagini al lui Sașa Pană frapează prin… absența oricărei tendințe subversive sau negatoare – paginile sunt scrise în stilul cel mai cuminte și temperat cu putință, fronda și experimentalismul din tinerețe cedând locul unei voci tandre și melancolice. Chiar și atunci când Pană rememorează abuzurile antisemite din perioada interbelică, atacurile și persiflările în lanț ale celor care nu înțelegeau demersurile avangardiștilor sau spaimele din timpul celui de-al doilea război mondial, acesta dă dovadă de un stoicism consecvent (de altfel, chiar tatăl său i-a cerut, pe patul de moarte, să-i urmeze exemplul și să fie mereu stoic asemenea lui). Dar această „îmblânzire” a lui Pană în timpul regimului comunist nu trebuie văzută ca o contradicție. Chiar dacă poetul și-a manifestat din tinerețe, fără ocolișuri, simpatiile sale de stânga (pentru care a fost nevoit să anunțe suicidul simbolic al celei mai importante reviste de avangardă românească din interbelic, „unu”), iar imediat după instalarea comunismului a lucrat inclusiv în sectorul de propagandă, și în pofida practicării unei arte angajate, Sașa Pană nu și-a trădat niciodată prietenii și colegii de breaslă, ducând până la moarte o muncă asiduă de recuperare și de promovare a avangardei într-o perioadă în care foarfecile cenzurii operau neabătut. Prin „Născut în ‘02” – la care se adaugă, tot în perioada comunistă, publicarea unei masive antologii de avangardă și reeditarea unor autori ca Urmuz, Tristan Tzara sau Max Blecher – Sașa Pană nu face altceva decât să lupte împotriva aneantizării mișcării avangardiste de trecerea timpului, creând culoarul unui proces de reinterpretare care să recunoască în aceste producții atipice și sfidătoare mai mult decât niște teribilisme sau simple experimente curioase, rizibile, fără valoare artistică.

Înzestrat cu un veritabil har evocator și cu o atenție obsesivă pentru detalii, Sașa Pană scrie pagini savuroase despre gruparea concentrată în jurul revistei „unu” și despre întâlnirile de la „Secol” (lăptăria lui Enache, tatăl poetului avangardist Stephan Roll), un fel de cartier general al mișcării, poreclit astfel pentru că acolo își duceau veacul tinerii care au declarat război tradiției și au luat cu asalt terenul unei arte amorțite estetic. Aici prezida ca un corifeu S. Roll, calamburist neîntrecut ce nu scăpa nicio ocazie să lanseze câte o butadă iscusită sau să pună la cale vreo farsă elaborată, ai cărei victime erau adesea ceilalți membrii ai grupării. Tot aici veneau, printre alții, Geo Bogza, pe atunci client fidel al tribunalelor și al închisorii Văcărești, pentru poeme ce-au stârnit în epocă un mare scandal pe teme legate de pornografie, moralitatea în artă, raportul dintre etic și estetic etc., pictorul Victor Brauner, ajuns astăzi unul dintre cei mai bine cotați artiști plastici din România, sau Ilarie Voronca, veșnic chinuit de angoase, cu un psihic extrem de fragil, care avea să fie înghițit definitiv de marasmul pe ale cărui valuri s-a zbătut toată viața. La fel de incitante sunt paginile în care Pană descrie relațiile pe care avangarda română le avea cu cea din Paris, Germania sau Belgia sau cele dedicate expoziției de artă modernă din România (care rămâne, probabil, cea mai mare manifestare de acest fel organizată până acum la noi) la care au participat, în 1924, nume importante ale avangardei europene, ceea ce întărește caracterul cosmopolit al acestei mișcări și poziția unică de care România se bucura în acea perioadă pe scena avangardei internaționale.

Cartea lui Sașa Pană constituie o lectură necesară pentru toți cei interesați de climatul cultural, social și politic din România primei jumătăți a secolului XX – autobiografie, cronică a unor vremuri tulburi, portret de grup, jurnal de lectură și de vise, fereastră spre laboratorul de creație al autorului, epistolar și, mai presus de toate, opera de căpătâi a unui figuri proteice (poet, medic militar, arhivist, editor) pentru care scrisul a reprezentat materia primă ce alimentează viața. Reeditat la aproape 50 de ani de la apariție, e în sfârșit momentul ca volumul lui Sașa Pană – alcătuit cu o minuție singulară, enciclopedică și sub imboldul unei constitutive curiozități, căreia nu-i scapă nimic niciodată – să fie pomenit printre cele mai valoroase scrieri memorialistice din literatura română.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

septembrie 21st, 2021 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul din 1974 al scriitorului german Heinrich Böll (laureat al premiului Nobel pentru literatură cu doi ani mai devreme), „Onoarea pierdută a Katharinei Blum”, apărut la noi pentru prima dată în anul 1978, în traducerea Marianei Șora, și reeditat anul trecut la editura Litera. Romanul poate fi împrumutat de la sediul central al bibliotecii județene din Brașov, precum și de la filialele 3 și 5; de asemenea, biblioteca deține și ediții în limbile germană, franceză și maghiară.

Katharina Blum este o tânără liber-profesionistă din Republica Federală Germană a anului 1974. Cunoscuții o văd ca pe o persoană cu un trai auster, aproape ascetic: în afară de muncile de menajeră, chelneriță și ocazional de bucătăreasă pe care le prestează, viața ei nu lasă loc de surprize. Totul se desfășoară calculat, sistematic, previzibil. Un personaj, s-ar spune, care n-are ce căuta într-un roman – de ce ar fi nevoie să ni se amintească așa insistent și crud de mediocritatea propriei existențe? Doar că într-o zi Katharina Blum împușcă mortal un jurnalist și, rătăcind pe străzi fără a avea remușcări și fără a simți căință, se predă poliției. Mai aflăm din primele pagini – unde se prezintă schematic faptele care alcătuiesc nucleul romanului – că de curând cunoscuse un bărbat, care s-a dovedit a fi un criminal pe care poliția îl vâna de mai mult timp. Acum, la pușcărie, Katharina Blum e împăcată că va fi alături de el. Cam aceasta-i povestea, un fapt divers așa cum găsim în orice ziar sau în orice zi la știri, o crimă și un vinovat. Și totuși, ce a determinat-o pe Katharina Blum, această întruchipare perfectă a monotoniei cotidiene, să clacheze așa cum o fac, bunăoară, alte personaje cu o existență cât se poate de plată ca domnul Rabb din filmul lui R.W. Fassbinder, „Warum läuft Herr R. Amok?”, sau Jeanne Dielman din filmul cu același nume, regizat de Chantal Akerman?

Heinrich Böll prefațează romanul cu următorul avertisment: „Personajele și acțiunea acestei povestiri sunt inventate. Dacă din zugrăvirea unor practici ziaristice au reieșit cumva asemănări cu practicile ziarului Bild, aceste asemănări nu sunt nici intenționate, nici întâmplătoare, ci inevitabile”. Böll avea tot dreptul să fie înțepător: pe fondul isteriei stârnite de ziarul de dreapta Bild-Zeitung, cu numeroasele sale acuzații impregnate de vitriol, cu tendințele sale (atât de cunoscute și nouă astăzi) de mistificare și exagerare panicardă a adevărului și cu paginile sale unde reaua-credință, cancanul, minciuna și scandalul se alăturau pentru a-l înfiera pe Ulrike Meinhof (la rândul său jurnalist) și pe membrii Facțiunii Armatei Roșii, Heinrich Böll a devenit el însuși subiect de scandal și țintă a hărțuielilor presei și ale statului. În realitate, Böll nu a căutat să ia apărarea grupului Baader-Meinhof și nici nu a încurajat acțiunile lor violente; în ciuda faptului că acesta s-a legat strict de practicile jurnalistice viciate de la Bild-Zeitung, a ajuns să fie considerat un simpatizant al teroriștilor, urmând să între în atenția BND-ului.

Romanul lui Böll, scris cu răceala și impersonalitatea unui proces-verbal, dezvăluie limitele și iluziile libertății individuale într-un tânăr stat democratic bântuit de spectrul totalitarismului și tributar metodelor sale de represiune. Limitându-se la un stil cât se poate de plat, a cărei funcție este strict aceea de a raporta evenimentele în mod laconic, înlăturând tot ceea ce este superfluu (chiar și sângele lipsește din descrierea crimei), autorul creează un contrast izbitor între senzaționalismul gălăgios, vulgar al JURNALULUI (majusculele îi aparțin) și banalitatea faptului real. Asistăm, prin ilustrarea mașinațiilor lipsite de scrupule ale JURNALULUI, la tortura morală și la dezumanizarea progresivă a Katharinei: deși textul este în întregime lipsit de notații de factură psihologică, cititorului fiindu-i blocat accesul la gândurile protagonistei, se poate constata că odată ce investigațiile repetate, amenințările, iscodelile și insinuările impertinente ale anchetatorilor și ale jurnaliștilor, precum și titlurile din ce în ce mai calomnioase din ziar se multiplică, ceva se surpă în această femeie definită de aderența sa maniacală la rutină. Atunci când este smulsă din programul care-i ordona viața și care preîntâmpina accidentalul, Katharina devine o bombă cu ceas, o bombă artizanală fabricată în mod ironic de chiar acea instituție care se fălea cu cruciada purtată împotriva teroriștilor și a tuturor dușmanilor statului democratic german.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

septembrie 2nd, 2021 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul din 1940 al scriitorului britanic Graham Greene, „Puterea și gloria”, publicat în anul 2004 la editura Polirom în traducerea lui Alexandru Vlad și reeditat anul trecut la editura Litera. Acesta poate fi împrumutat de la sediul central al bibliotecii județene din Brașov, precum și de la filialele 1, 2, 3, 5, dar și de la filiala pentru copii. De asemenea, biblioteca județeană deține și o variantă în format Daisy a romanului, destinată persoanelor cu deficiențe de vedere.

La sfârșitul anilor ’30, Graham Greene face o vizită de câteva luni în Mexic pentru a studia fenomenul persecuției ațintite asupra Bisericii Catolice, experiență pe care avea să o detalieze în cartea de nonficțiune, „The Lawless Roads”. Această vizită avea să-i furnizeze și materia primă pentru romanul „Puterea și gloria”, care are drept fundal măsurile anticlericale violente adoptate de guvernatorul Canabal din provincia Tabasco.

Am să fiu sincer – lectura romanului lui Greene nu este ușoară, în ciuda dimensiunilor sale mici și a stilului de o limpezime ireproșabilă. Construcția romanului este, de asemenea, cât se poate de simplă: avem de-a face cu opera unui scriitor cu totul neinteresat de artificii sau de alde procedee literare menite să impresioneze cititorul prin originalitatea sau ludicul lor. Limbajul este laconic, aproape telegrafic, perspectiva narativă de o obiectivitate intimidantă, însă toate aceste caracteristici – care în mâinile unui prozator mai puțin experimentat ar fi avut ca rezultat o operă searbădă, lipsită de strălucire – se îmbină cu tact la Greene pentru a reda imaginea unei lumi descărnate, reduse la minimul necesar supraviețuirii. Întreg peisajul este ostil, guvernat de forțe răuvoitoare: nu cred că există capitol în care să nu fie menționați vulturii care se rotesc, într-o expectativă criminală, pe cerul cumplit, căldura și umezeala nemiloase sau gândacii care mișună prin cotloanele încăperilor și care, în marșul lor bezmetic și stupid, se pocnesc ritmic de pereți sau obiecte rătăcite prin camere. Asemeni gândacilor rătăcește și protagonistul cărții, un preot-fugar măcinat de cele mai tulburătoare frământări, unul dintre puținii care au mai rămas în toată provincia Tabasco: majoritatea au fost fie executați, fie forțați să se căsătorească și să renunțe la orice practică religioasă.

Preotul lui Greene este mai curând un antierou: tată al unui copil (încălcând, deci, jurământul de castitate), alcoolic, mândru și lacom, acesta rămâne pentru locuitorii provinciei, în mod ironic, singurul mesager palpabil al unui Dumnezeu care pare să-și fi întors privirea de la această față a pământului. În ciuda faptului că este urmărit de potera unui locotenent care nutrește o ură profundă pentru Biserică, considerând că aceasta nu face decât să se lăfăie într-o ipocrizie grosolană și să vândă minciuni unor oameni care de-abia își pot asigura pâinea cea de toate zilele, preotul nu și-a pierdut însă sentimentul datoriei și, atunci când oamenii i-o cer, îi binecuvântează, spovedește, împărtășește și le botează copiii. Probabil chiar în această natură duală și conștiință chinuită a protagonistului rezidă vigoarea romanului: cu toate că soarta protagonistului pare a fi pecetluită încă din momentul în care ne este prezentat, conflictul interior al preotului – între conștiința propriei nevrednicii și cea a statutului său de lider spiritual al unei comunități tributare Bisericii – este cel care conferă o atmosferă în permanență tensionată. Deși preotul nu este un sfânt sau un martir în înțelesul larg acceptat al termenului, Greene – catolic la rândul său – subliniază că orice om, oricât de împovărat de păcate ar fi, are șansa de a fi salvat, asemeni tâlharului de pe cruce. Iar preotul, cu toate îndoielile și rătăcirile sale, ajunge în mod paradoxal să reprezinte unul dintre cele mai credibile modele ale beatitudinii din câte s-au scris.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

Recomandarea de săptămâna aceasta este autobiografia regizorului american Woody Allen, „Apropo de nimic”, apărută în 2020 și publicată anul acesta la editura Litera în traducerea lui Petru Iamandi. Momentan, cartea este disponibilă în cadrul bibliotecii județene din Brașov la Centrul Cultural Maghiar, sala de lectură şi mediatecă, însă va putea fi împrumutată în curând și de la filialele 2 și 5.

Cred că orice persoană care are un minim interes față de cinema a văzut cel puțin un film de Woody Allen: de la debutul său din cea de-a doua jumătate a anilor ‘60 și până în prezent, Allen a scris și regizat în jur de 70 de filme, bucurându-se de un foarte mare succes de public și de critică. New York-ul de dinaintea mandatului primarului Rudy Giuliani – un loc împovărat de mizerie și infracțiuni, gata în orice clipă să plesnească de la atâta promiscuitate asfixiantă – n-a arătat niciodată la fel de bine ca în filme precum Annie Hall sau Manhattan, iar dialogurile din filmele sale au devenit numaidecât uşor recognoscibile pentru acel melanj foarte bine proporționat dintre ironie, umor adesea sardonic, absurd, satiră și autoreflexivitate, la care se adaugă un imbatabil simț al ritmului, al tempoului replicilor. La fel de inconfundabilă este și prezența sa scenică, tipul de personaj pe care îl joacă aproape în toate filmele sale: acel ins nevrotic și ipohondru care are mereu ceva de obiectat, incapabil să facă față evenimentelor sociale și care pare mai degrabă un personaj de Looney Tunes metamorfozat în om.

De vreo treizeci de ani, Woody Allen a ajuns însă o persona non grata – Hollywood-ul pare să-i fi închis definitiv porțile de prin 2014 (când a primit ultimul său Oscar pentru filmul Blue Jasmine), studiourile nu vor să mai aibă de-a face cu el, mulți dintre actorii cu care a lucrat până atunci și-au exprimat în mod public regretul asocierii profesionale cu acesta și încearcă să se dezică de această experiență donându-și încasările obținute de pe urma filmelor, îi este tot mai greu să-și găsească distribuitori în SUA etc., totul din cauza mega-scandalului care a izbucnit în anii ’90 (și care a fost reaprins în 2014) asupra căruia n-aș vrea să mă opresc. Cred doar că e suficient să menționez că, cel puțin până în acest moment, n-a fost găsit vinovat de acuzațiile care i s-au adus, deși a trecut de-a lungul anilor prin mai multe procese și investigații.

De altfel, ar fi mare păcat ca această autobiografie să fie citită doar în speranța că va scoate la lumină detalii picante legate de scandal sau de relația sa cu Mia Farrow și Soon-Yi, actuala soție. E drept, Allen dedică vreo sută din cele 400 de pagini acestei istorii – pe care o tratează cu mult tact, dar și cu o amărăciune bine temperată –, însă la un moment dat chiar își cere scuze față de cititori pentru că a trebuit să insiste asupra acestui subiect care, după cum însuși mărturisește în stilu-i autodepreciativ caracteristic, a adus sub lumina reflectoarelor o viață personală de altfel palidă. Prima jumătate a cărții arată totuși că numai drept banale nu pot fi catalogate viața și parcursul său artistic: într-un stil franc și fără ocolișuri, plin de butade savuroase, ce amintește adesea de un spectacol de stand-up comedy foarte bine orchestrat, Woody Allen conturează imaginea vie a unei copilării în New York-ul postbelic, unde radioul și cinematograful (cu a sa răcoare salvatoare în verile mereu caniculare) constituiau principalele atracții pentru un puști timid și stângace, cu o ură profundă față de tot ceea ce reprezenta instituția școlii și pentru care adevăratele modele în viață erau gangsterii (având un adevărat cult pentru aceştia) și actorii chipeși versați în arta flirtului, cu replici potrivite pentru orice situație.

Contrar imaginii publice de intelectual construite în decursul anilor, Woody Allen profesează cu sinceritate nemiloasă propriul antiintelectualism și nu îi este teamă să își dezvăluie golurile din cultura generală; în ciuda autoderiziunii sale zgomotoase – aceasta fiind, probabil, trăsătura definitorie a scriiturii sale – Woody Allen nu lasă niciodată impresia că această ridiculizare proprie ar izbucni dintr-un soi de superioritate a vanitosului încununat de succes, ajuns la un punct în care își poate permite oricând să glumească pe seama propriilor slăbiciuni. Pot fi sesizate în această autobiografie o recunoaștere candidă a limitelor personale, precum și regretul de a nu fi făcut niciodată „un film mare”, în ciuda controlului artistic total de care s-a bucurat la fiecare producție. Mai mult, cu toate că tonul este în genere jovial, Allen inserează din când în când aluzii la moarte care, deși apar de cele mai multe ori sub formă de glumă, trădează însă neliniștea unei persoane care a avut dintotdeauna o oroare viscerală față de ideea morții. Umorul – unica trăsătură personală de caracter de a cărei valoare nu se poate îndoi – rămâne pentru Woody Allen antidotul cel mai eficient împotriva spaimei de neant.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntarul pentru citit recomandă “Copilăria lui Kaspar Hauser”, de Bogdan-Alexandru Stănescu

Recomandarea de săptămâna aceasta este debutul în proză al poetului, traducătorului și editorului Bogdan-Alexandru Stănescu, „Copilăria lui Kaspar Hauser”, roman (deși în egală măsură poate fi considerat și un volum de proză scurtă în care toate povestirile au același narator) publicat la editura Polirom în anul 2017. Cartea poate fi împrumutată de la biblioteca județeană din Brașov de la sediul central și de la filialele 2, 3 și 5.

Nu mi s-a mai întâmplat de mult timp să simt că între mine și o carte se înfiripă o relație atât de personală, mergând până într-acolo încât fragmentele mai puțin izbutite mi-au părut ca un fel de trădare, de parcă aș fi încheiat cu autorul un contract anterior lecturii în baza căruia acesta se angaja să îmi livreze prin romanul său tot ceea ce caut eu în literatură, contract pe care nu l-a mai respectat până la final. Bineînțeles, o astfel de raportare la o operă de artă este extrem de problematică și trădează un egotism cu adevărat toxic – este foarte probabil ca ceea ce am văzut eu ca fiind stângace sau discordant în carte să fie pur și simplu o chestiune de gust; în fond, romanul lui Stănescu s-a bucurat de aprecierea aproape unanimă a criticilor literari și a cititorilor încă de la apariție și e greu să găsești pe internet chiar și o singură cronică negativă. Nici eu nu îmi propun să vorbesc de rău acest roman care are atât de multe atuuri, dar nu pot să nu îmi exprim, măcar în treacăt, un oarecare sentiment de frustrare față de includerea unor elemente (petreceri sordide, divorț, alcoolism, contemplarea suicidului, scandaluri matrimoniale, ședințe de terapie etc.), începând cu cea de-a opta proză – intitulată „Scriu despre Ashbery” – care nu fac decât să încarce inutil romanul și să distorsioneze registrul și vocea narativă până când toată acea autenticitate din primele proze se dizolvă treptat într-un stil repetitiv, generic și impersonal, ajungând în ultima proză chiar la un soi de pastișă stridentă după autori precum Philip Roth și Albert Camus, la care se adaugă un strop de Irvine Welsh.

În primele șapte povestiri, care se concentrează pe experiențele protagonistului dinainte ca acesta să se înscrie la facultate, am întâlnit însă – cu riscul de a mă exprima hiperbolic – unele dintre cele mai răscolitoare pasaje din toate cărțile pe care le-am citit până acum. În aceste pagini cu nuanță marcat autobiografică, autorul redă cu măiestrie tumultul psihologic al unui copil dintr-o familie monoparentală, în ultimii ani ai regimului comunist și în primii ani după 1990, cu toate confuziile și neliniștile specifice vârstei. Bogdan-Alexandru Stănescu a reușit să construiască o voce bine individualizată, sinceră și tulburătoare ce mi-a adus aminte în multe momente de cele mai reușite rânduri din Întâmplările lui Blecher sau de impresionismul filmelor lui Terence Davies, o voce încărcată de o oroare și de o mirare aproape patologice în fața unei realități ce-i apare veșnic hipertrofiată (și chiar malignă) lui Bobiță.

Felul în care ne raportăm la trecut, plonjonul în bazinul cu amintiri și farsele pe care le poate juca memoria constituie, de asemenea, o temă importantă pentru autor: întâmplările din copilărie sunt narate din perspectiva deja matură a unui narator chinuit, aflat la nadirul existenței, ce deseori lasă impresia că ar fi blocat în camera de proiecție a unui cinema părăginit, unde se chinuie să opereze un proiector stricat, care derulează cu întreruperi și deformări filmul vieții sale. Așa cum însuși mărturisește, până și natura îi apare deformată acum când se gândește la propria copilărie: în Berceniul primilor săi ani de viață, nu există decât extreme meteorologice – fie caniculă, fie ploi torențiale, fie geruri cu munți de zăpadă. Peste toate aceste extreme tronează însă Tătuțu, un personaj monumental, care va rămâne cu siguranță bine fixat în galeria celor mai memorabile personaje din literatura română. Este ceva aproape mistic, de sfânt nebun, la acest tată vitreg al protagonistului, ce poate fi definit cel mai bine prin expresia din limba engleză „larger than life”: înzestrat cu o burtă impozantă și o înțelepciune a străzii, un adevărat „raconteur” mereu cu vorbele la el, o ființă în fapt vulnerabilă și torturată, ce se ascunde în spatele unei jovialități gălăgioase, Tătuțu exercită o fascinație tainică asupra copilului lipsit de modele masculine și, implicit, asupra cititorului care se raportează la protagonist prin prisma amintirilor desfigurate ale naratorului. Coincidență sau nu, dispariția lui Tătuțu din paginile romanului – până atunci centrul de gravitație al acestuia – marchează și o schimbare de registru ce nu mai păstrează nimic din farmecul primei jumătăți. Chiar și așa, oricât de mult mi-ar fi plăcut ca romanul să fie mai bine închegat și să nu existe un atât de mare dezacord între cele două jumătăți, nu pot decât să recomand cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu și să le doresc celor care o vor citi pentru prima dată o experiență mai satisfăcătoare decât cea pe care am avut-o.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
Categories: Cultura Tags: , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

Recomandarea de săptămâna aceasta este cel de-al optulea roman al lui Salman Rushdie, „Shalimar clovnul” (2005), publicat în traducerea Danei Crăciun la editura Polirom în anul 2006 și reeditat șapte ani mai târziu la aceeași editură. Romanul este disponibil în cadrul bibliotecii județene din Brașov atât la sediul central, cât și la filialele 2, 3 și 5.

Scriitura lui Salman Rushdie se naște dintr-o facultate imaginativă hipertrofiată: există în operele sale o robustețe creatoare nesecătuită, o pornire demiurgică impetuoasă, o iscusință spectaculoasă de fachir ce concură spre plămădirea unor universuri ficționale monumentale, înzestrate cu o forță de sucțiune ce-l absoarbe pe cititor cu violență în spațiul și timpul lor.

În „Shalimar clovnul”, Rushdie își poartă cititorii de-a lungul și de-a latul a trei continente – America, Asia și Europa –, fiecare dinte acestea fiind surprinse în momente de aparentă (și doar temporară) stabilitate și mai ales în perioade de criză: ocuparea Franței de către naziști din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sângerosul conflict dintre Bangladesh și Pakistan și războiul indo-pakistanez din a doua jumătate a secolului trecut, urmat de invazia Cașmirului, manifestări stradale violente în Los Angeles și atacuri teroriste în New York, conflicte etnice și religioase între hinduși și musulmani etc. Toate aceste conflicte de-o amploare înfricoșătoare sunt filtrate prin experiențele a celor patru protagoniști ai romanului: Maximilian Ophuls, un evreu din Strasbourg, fost luptător, spion și falsificator în Rezistența franceză, devenit strălucit ambasador al SUA în India, fiica acestuia de 24 de ani, pe numele ei India, regizoare de film documentar în Los Angeles, Boonyi Kaul, o tânără dansatoare hindusă din satul cașmirez Pachigam și Noman Sher Noman, cunoscut drept Shalimar clovnul, la fel de tânărul musulman iscusit în arta mersului pe funie, vecinul și iubitul lui Boonyi.

Asemeni „copiilor din miez de noapte” (sintagmă ce dă titlul unui alt roman scris de Rushdie), aceștia din urmă – Boonyi și Shalimar – s-au născut în noaptea în care India și-a cucerit independența, detaliu care subliniază predilecția autorului pentru zugrăvirea destinelor individuale pe pânza vastă a istoriei; de altfel, la Rushdie nimic nu pare să fie arbitrar, relația dintre istorie și individ este una organică, chiar și cele mai mărunte decizii personale capătă un sens și dau naștere unor consecințe la scară largă. Astfel, iubirea mistuitoare, dar sortită unui deznodământ tragic (din cauza unor forțe inexorabile precum religia, tradiția, istoria însăși) a celor doi tineri din Cașmir, superb ilustrat de Rushdie drept un paradis terestru, declanșează acțiuni distructive de o amploare înspăimântătoare, ca într-un nimicitor efect de domino.

Roman al dragostei și al trădării, al răzbunării și al morții, al trecutului și al prezentului, al istoriei și al mitului, al credinței pure și al extremismului, al raiului și al infernului, „Shalimar clovnul” merită cu prisosință citit pentru talentul acestui prestidigitator al cuvântului care este Salman Rushdie.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
Categories: Cultura Tags: , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

Recomandarea de săptămâna aceasta este volumul de reportaje al lui F. Brunea-Fox, intitulat „Reportajele mele: 1927-1938”, apărut inițial în 1979 și reeditat anul trecut la editura Polirom. Acesta poate fi împrumutat de la Biblioteca județeana „George Barițiu” din Brașov, fiind disponibil la sediul central și la filialele 2 și 5.

Cu foarte puține excepții, reportajele și anchetele jurnalistice realizate în prezent au ajuns să fie percepute mai degrabă în sens negativ; lipsa de profesionalism, superficialitatea, propagarea de informații false sau eronate, absența unui veritabil interes față de subiectul abordat și predominarea limbajului tern, fără o încărcătură stilistică antrenantă reprezintă mai curând norma decât excepția. Bineînțeles, acest declin al jurnalismului nu trebuie pus doar pe seama reporterului; finanțarea deficitară și problemele care există la nivel instituțional fiind câteva dintre adevăratele cauze ale acestei situații. F. Brunea-Fox (pe numele său real Filip Brauner) și-a desfășurat activitatea profesională într-o perioadă în care jurnalismul se bucura de un foarte mare prestigiu și în care majoritatea celor care îl practicau vedeau în acesta un instrument capabil să genereze transformări pe plan social.

O întrebare care s-ar putea pune (în mod just, de altfel) ar fi: ce relevanță mai are astăzi o colecție de reportaje scrise în interbelic? Întrucât reportajul are prin natura sa un caracter perisabil, se adresează prezentului imediat, consemnează fapte cotidiene care sunt îngropate rapid de iureșul timpului, ne mai poate vorbi oare un reportaj scris cu decenii în urmă? Textele lui Brunea-Fox ne demonstrează că da: reportajele sale nu doar că se citesc cu același viu interes, mirare și consternare și astăzi, ba chiar ne arată că foarte puține lucruri s-au schimbat cu adevărat de atunci și până acum. De altfel, autorul însuși pleda pentru reconfigurarea statutului reportajului, condamnat de la începuturi să aibă o identitate echivocă, considerând că acesta ar trebui mai degrabă asimilat memorialisticii, deoarece reporterul e mai „memorialist decât memorialiștii-sadea”, aflat într-o stare de vigilență permanentă ce nu permite nicio clipă de răgaz în surprinderea întâmplărilor „încă năclăite de vâscozitățile nașterii” (p. 7).

Având în spate experiența activării în cadrul avangardei interbelice, scriind texte de factură constructivistă și mai apoi integralistă, Brunea-Fox preia ceva din spiritul contestatar, din violența expresivă și din imaginarul izbitor ale acestor mișcări, oferind mereu prin reportajele sale un spectacol grotesc, dement, terifiant și totodată încărcat de compasiune, dar niciodată patetic al vieții de la marginile societății sau chiar din putregaiul inimii orașului. „Senzaționalul” (cuvânt depreciativ, asociat în mod eronat cu Brunea-Fox, după cum remarcă și soția sa în postfața volumului) reportajelor sale nu are nimic de-a face cu goana reporterului însetat de cancan și scandaluri mărunte; în textele sale, „senzaționalul” este furnizat de materia brută, necosmetizată a realității: tragicomedia caragialescă din culisele alegerilor electorale, drama tulburătoare a leproșilor de la lazaretul din Lărgeanca, sărăcia lucie a locuitorilor insulei Ada Kaleh, aflați la mila unui afacerist corupt, Ali Kadri, care se lăfăie în excese pantagruelice, situația deplorabilă a spitalelor românești, cerșetoria instituționalizată de pe străzile Bucureștiului sunt doar câteva dintre subiectele abordate de acest lucid observator al vieții de zi cu zi.

Pe scurt, volumul lui F. Brunea-Fox reprezintă o infuzie remarcabilă de critică socială percutantă, vitriol pamfletar, neobosit spirit investigativ și luciditate dezarmantă, totul redat într-un strălucit limbaj literar ce poate rivaliza oricând cu cei mai de seamă mânuitori ai condeiului de aici și de aiurea. Nimic nu-i scapă privirii iscoditoare a lui Brunea-Fox, acest reporter-poet al perifericului și voce pentru cei mai puțini norocoși (săraci, bolnavi, cerșetori, prostituate, victime ale înșelăciunilor și furtișagurilor, în genere toți cei umiliți și obidiți), ajunși bătaia de joc a unui sistem din cale afară de putred. O colecție de reportaje ce servește drept instantaneu incomod al unei epoci adesea idealizate pe nedrept, în care cititorul de azi va regăsi numeroase paralele stingheritoare cu prezentul.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
Categories: Cultura Tags: , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

Recomandarea de săptămâna aceasta este volumul „Prin România. Carnete de drum”, scris de sociologul și antropologul Mirel Bănică, și publicat în anul 2020 la editura Polirom, în prestigioasa colecție „Plural M”. Cartea este disponibilă în cadrul bibliotecii județene „George Barițiu” din Brașov la sediul central și la filialele 2 și 5.

A citi în vreme de pandemie cartea lui Mirel Bănică despre călătoria pe care a întreprins-o în vara anului 2019 prin România la volanul unei Dacii Logan poate trezi sentimente dintre cele mai diverse: amărăciune, nostalgie, curiozitate, recunoștință, liberare, ba chiar teamă, având în vedere faptul că perindările prin spații publice arhipline par mai curând o amintire difuză și anxiogenă. Este vorba despre România noastră cea de toate zilele și, cu toate acestea, despre o Românie pe care prea puțini dintre noi putem pretinde că o cunoaștem, la care se adăugă, iată, imaginea unei Românii care, privită de astăzi, prin prisma experienței pandemice, pare ireal de îndepărtată.

Cercetător de profesie, Mirel Bănică expune cu meticulozitate și rigoare profesională în introducerea volumului obiectivele călătoriei, tehnicile etnografice pe care le utilizează, principalele influențe ale scriiturii sale (Nicolas Bouvier, Andrzej Stasiuk, Dominique Fernandez, Romulus Rusan și Geo Bogza), precum și câteva date tehnice ale călătoriei. Principalul obiectiv al acesteia îl reprezintă încercarea de a identifica urmele comunismului în orașele mai mari sau mai mici ale țării la treizeci de ani după prăbușirea lui – ce s-a ales de monumentele de artă socialistă, de faimoasele hoteluri, de fostele case de cultură și de muzee, de căminele muncitorești, fabrici sau cinemauri etc. –, precum și rămășițele acelor epoci în comportamentul oamenilor. Acest obiectiv prim al cărții este dublat de o componentă foarte personală – împlinirea de către autor a vârstei de 50 de ani, moment ce marchează „despărțirea simbolică de maturitatea deplină” –, astfel că, departe de a fi lucrarea academică a unui cercetător, volumul constituie mai ales jurnalul unui autor care caută să înțeleagă în permanență modul în care este modelat de către călătorie, precum și relația sa cu România cea de acum, influențată atât de experiența traiului în comunism, cât și de cea a studiului și a muncii în străinătate.

Rezultatul celor 45 de zile pe drum în iulie-august 2019 este o imagine panoramică, foarte lucidă, a așa-zisului „necunoscut apropiat”: începând cu stațiunea balneoclimaterică Amara și sfârșind pe undeva în apropiere de Scornicești, după peste 3300 de kilometri parcurși, Mirel Bănică ne-a fost pe durata lecturii un ghid inteligent, întotdeauna simpatetic și curios, înzestrat cu perspicacitate impresionantă și o curiozitate intensă (spre exasperarea multor muzeografi întâlniți în cale, prea puțin răbdători cu străinul curios, care e privit frecvent cu ostilitate în numeroase dintre aceste spații ghidate încă după o înțelegere perimată a conservării și comunicării patrimoniului cultural).

În cazul în care nu era evident deja din scurta prezentare pe care am făcut-o, am să fiu direct: cartea lui Mirel Bănică mi s-a părut de-a dreptul remarcabilă și am convingerea că voi reveni asupra ei. Dialogul despre România are tendința de a se limita la două extreme: discursul kitsch despre minunățiile nesecătuite ale țării și cel plumburiu, de înfierare totală a acesteia. Prospețimea cărții lui Mirel Bănică vine tocmai din dragostea prudentă cu care se raportează la tot ceea ce întâlnește în drumul său: textul autorului este în mod clar cel al unui îndrăgostit de propria țară – chiar și când întâlnește diferite obstacole pe drumul său –, dar problemele reale cu care se confruntă țara și senzația de bricolaj, de provizorat resimțită aproape la tot pasul nu îl lasă indiferent, provocându-i acestuia mâhnire și chiar o stare echivalentă cu agonia. „România este casa mea. A fost și va fi!”, încheie resemnat autorul.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

Recomandarea de săptămâna aceasta este „Vineland”, cel de-al patrulea roman al scriitorului american Thomas Pynchon, disponibil la secția engleză în sediul central al Bibliotecii Județene „George Barițiu” din Brașov.

Publicat în 1990, după un hiat de 17 ani de la apariția „Curcubeului gravitației” – una dintre operele de referință ale literaturii postmoderniste, o carte care se dovedește în continuare o veritabilă mină de aur pentru exegeții scrupuloși, interesați să descopere toate referințele sădite în text și să scoată la suprafață alte și alte cărări interpretative –, romanul „Vineland” a fost întâmpinat cu rezerve, confuzie, ba chiar frustrare. Cum este posibil ca după o pauză atât de îndelungată, de-a lungul căreia în secta admiratorilor lui Pynchon se vehiculau felurite zvonuri referitoare la revenirea autorului cu un proiect și mai ambițios decât tot ceea ce scrisese până atunci, acesta să reapară cu o carte după toate aparențele atât de modestă? O carte nu doar mai scurtă decât impozantul și deopotrivă terifiantul roman anterior, ci și mai optimistă, mai ludică, mai accesibilă, abandonând enciclopedismul, ermetismul și viziunea acaparatoare din „Curcubeul gravitației” sau chiar din romanul său de debut, „V.”, în favoarea unei perspective mai intime, centrată în mare parte pe tema familiei, care recunoaște și celebrează importanța comunității în viața individului (în treacăt fie spus, romanul este dedicat chiar părinților săi).

Citind pentru prima dată romanul anul trecut, mi-a fost greu să înțeleg mare parte din lamentațiile primilor cititori ai cărții: într-adevăr, „Vineland” n-are nici complexitatea istorică, nici cea stilistică a romanului precedent, însă aceasta nu este nici pe departe scrierea unui autor secătuit de resurse, care nu s-a mai putut dezmetici după ce a terminat de scris „Curcubeul gravitației”. Departe de a fi un roman convențional sau anemic, „Vineland” concentrează energic, cu multă măiestrie numeroase fire epice, salturi în timp și spațiu, conspirații, istorii de familie, referințe culturale, având drept rezultat o panoramă percutantă a Americii întinsă de-a lungul anilor ’60-’80. În ciuda predilecției lui Pynchon pentru formele culturii de masă, pentru ironie și parodie (cititorul va putea întâlni în paginile acestui roman comunități de femei ninja retrase în munți care își pot ucide inamicii dintr-o simplă atingere sau chiar comunități de zombie hrănindu-se cu ceea ce le oferă televizorul, aflați în așteptarea unei reajustări a nivelului karmic, polițiști care evadează din centre de dezintoxicare pentru dependența de TV, teroriști-extratereștri care deturnează avioanele în timpul zborului sau laboratoare japoneze distruse de nimeni altcineva decât de… Godzilla), „Vineland” rămâne la bază un roman politic, scris cu evidentă amărăciune, despre modul în care visul revoluționar, idealismul anilor ’60 și mișcările stângiste au fost sfărâmate și înlocuite brutal de conservatorismul și materialismul favorizat de alegerea unora ca Nixon sau Reagan. Iar ceea ce mi se pare cu adevărat remarcabil este că Pynchon investighează toate aceste transformări turbulente și complexe din societatea americană prin intermediul poveștii unei adolescente, Praire, care se află în căutarea mamei sale, Frenesi Gates, o fostă revoluționară, membră a unei grupări underground de cineaști, care și-a trădat cauza fugind alături de un polițist fascist, Brock Vond, probabil unul dintre cele mai diabolice personaje imaginate de autor. Cu alte cuvinte, avem aici un soi de Odisee reactualizată, cu elemente feministe, în care – cu toată distanțarea ironică afișată și asumată – familia este văzută ca având un adevărat potențial regenerator.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

aprilie 28th, 2021 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este volumul de eseuri al criticului de film Andrei Gorzo, „Viața, moartea și iar viața criticii de film”, apărut la editura Polirom în anul 2019. Cartea poate fi împrumutata de la mediateca bibliotecii județene braşovene.

Publicat în colecția „Cinema” coordonată de editura Polirom, cel mai nou volum al lui Andrei Gorzo – apreciat ca fiind unul dintre cei mai importanți critici de film români – este totodată, conform unui interviu acordat Flaviei Dima pentru „Films in Frame”, și cea mai personală carte a acestuia, fapt care se datorează opțiunii autorului de a discuta pe larg despre o seamă de personalități ale lumii filmului (și nu numai) ce revin aproape obsesiv în cronicile, articolele, eseurile și cărțile publicate de acesta în ultimii douăzeci de ani. De pildă, un loc important în cadrul volumului îl ocupă André Bazin, omagiat de autor în dubla sa calitate de critic și teoretician al cinemaului, dar și de cumpătat mediator într-o perioadă de intens partizanat în care taberele cinematografului național francez, ale neorealismului italian, cele ale cinematografului stalinist și acelea ale Hollywoodului polemizau cu neobosită râvnă. În același timp, autorul atrage atenția că, departe de a fi perimate, teoriile lui Bazin de la mijlocul veacului trecut despre cinema ca artă a realului continuă să exercite o puternică influență asupra unor cineaști contemporani, anticipând documentarul observațional sau chiar curente de avangardă precum cinemaul structural; mai mult, cititorii interesați de fenomenul Noului Cinema Românesc vor descoperi că teoriile lui Bazin au stat la baza esteticii acestuia, iar filmele lui Cristi Puiu de la începutul anilor 2000 – care au dat startul unei noi direcții în cinematografia autohtonă – reprezintă un bun exemplu în acest sens.

Un alt critic de film pe care Gorzo îl omagiază este Alex. Leo Șerban (căruia îi și este dedicat volumul), ilustrat ca o figură marcantă a criticii de film românești din anii ’90 și 2000, un intelectual cosmopolit (cu rol deosebit în promovarea unor regizori venerați în cercurile cinefile din străinătate într-o perioadă în care accesul la producțiile acestora era dificil în România) și un veritabil dandy literar, ale cărui texte rămân proaspete prin combinația bine dozată dintre precizie analitică și scriitură jubilatorie, senzuală.

Probabil cel mai intim text al volumului este cel dedicat criticului și istoricului de film George Littera, care începe cu o nostalgică evocare despre activitatea pedagogică a acestuia în cadrul Academiei de Teatru și Film, unde Gorzo l-a avut ca profesor la finele anilor ’90, urmată de încercarea de recuperare a criticii de film a lui Littera, adunată în volumul postum „Pagini despre film”, în care autorul identifică o voce erudită, de o foarte mare claritate și pătrundere.

Ceea ce mi s-a părut remarcabil la volumul lui Andrei Gorzo este stilul captivant conferit de caracterul său eteroclit – deși alcătuit din texte care converg spre direcția criticii de film, a rolului și a relevanței acesteia astăzi (cu excepția unui pasionant studiu despre relația dintre scriitorul Graham Greene și traducătorul său român, Petre Solomon, reconstituită cu minuție de detectiv prin intermediul corespondenței lor, a cărui prezență se justifică însă în cadrul volumului prin aducerea în discuție a unor teme precum Războiul Rece și poziția României față de Occident, teme ce se regăsesc și în alte texte din carte), arsenalul critic utilizat de autor înglobează abordări variate ce creează de la o pagină la alta senzația de noutate perpetuă. Astfel, se poate spune despre volum că este unul dinamic, având marea calitate de a nu fi redundant grație îmbinării stilului polemic cu cel didactic, dar și cu stilul confesiv, al unui cinefil împătimit, bunăoară receptiv la cele mai mici amănunte din fizionomia lui Humphrey Bogart sau la subtilitățile ce pot fi identificate în cadrele și deciziile regizorale ale lui Pintilie în filmul „O vară de neuitat”. Când este polemic – și este de multe ori, aproape întreg volumul stând sub imperativul chestionării critice a discursurilor despre cinema și cultură – Andrei Gorzo dă dovadă de rigoare argumentativă și de o gândire investigativă percutantă, iar atunci când omagiază personalități evită discursul de tip encomiastic, festivist, pe care îl identifică drept una dintre hibele unei mari părți a criticii de film contemporane, prea timorată și complezentă pentru a interoga status quo-ul politico-economic de astăzi.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,