Blogul bibliotecii din Brasov

Teodora Nagy este o elevă de clasa a XI-a de la Colegiul Naţional Ioan Meşotă Braşov, pasionată de lectură şi interesată de o carieră în domeniul cărţilor şi publicaţiilor editoriale. Biblioteca noastră i-a propus să îşi încerce talentul şi să îşi perfecţioneze abilitatea de a rezuma, descrie, prezenta, critica cărţile citite. Aceasta este a cincea recenzie a voluntarei secţiei engleze a bibliotecii noastre, despre romanul de mister şi groază We have always lived in the castle.

Shirley Jackson, născută la data de 14 decembrie 1916 și decedată în 8 august 1956, a fost o autoare americană cunoscută pentru scrierile sale, în principal de horror și mister. S-a născut în San Francisco, California, a fost studentă a Universității Syracuse New York, iar de-a lungul vieții a scris 6 cărți, memorii și aproximativ 200 de povestiri scurte. Casa bântuită sau The haunting of Hill House, un volum horror supranatural este considerat a fi unul dintre cele mai bine scrise romane horror cu fantome, iar We have always lived in the castle este considerată a fi opera sa de artă. A murit la vârsta de 48 de ani din cauza unei boli de inimă.

Am auzit prima dată despre cartea We have always lived in the castle în cadrul unui podcast pe care îl ascult cu regularitate. Subiectul neobișnuit al cărții m-a atras, asemeni pasiunii cu care autoarea podcastului îşi mărturisea propria admiraţie față de romanul lui Shirley Jackson. Auzisem despre autoare câteva lucruri şi voiam cu hotărâre să cumpăr o altă carte a sa, The hounting of hill house sau, în română, Casa bântuită. Din păcate nu era de găsit pe nicăieri, însă secția de engleză a biblotecii noastre mi-a sărit din nou în ajutor.

În roman, personajul principal, Merricat Blackwood, locuiește pe proprietatea familiei împreună cu sora ei Constance și unchiul ei Julian. Nu cu mult timp în urmă erau șapte membri în familia Blackwood – până când o doză fatală de arsenic și-a găsit drum în bolul de zahăr într-o noapte îngrozitoare. Achitată de crime, Constance s-a întors acasă, unde Merricat o protejează de curiozitatea și ostilitatea sătenilor. Zilele lor trec în izolare fericită până când apare vărul Charles. Numai Merricat pare a observa pericolul prezentat de către verișorul ciudat de seiful familiei, iar aceasta va trebui să acționeze cu hotărâre pentru a o ține pe Constance la distanță de ideile vărului Charles.

M-a captivat încă de la prima pagină, iar pentru următoarele săptămâni nu am vorbit despre altă carte! Acțiunea începe în orașul de lângă casa izolată a familiei. Merricat, plecată la cumpărături, descrie un program aproape înfricoșător de mecanic care o ajută să treacă printre oamenii ostili. Nu te poți opri din a pune întrebări: Ce anume s-a întâmplat? Și de ce se comportă toți acești oameni astfel?

Un alt lucru fascinant este modul în care personajul lui Merricat a fost construit de către scriitoare. Acesteia nu i-a fost clar specificată vârsta, dar judecând după activitățile sale – alergatul prin curte, modul în care vorbește și comorile sale ascunse (surprize pentru cei ce decid să citească cartea), am presupus că fata are în jur de 12, poate 13 ani. O scurtă căutare pe Google m-a șocat. Merricat este o tânără de 18 ani!

Urmărim astfel în cadrul romanului 3 mistere: ce s-a întâmplat în acea noapte fatală? Ce s-a întâmplat cu Merricat? Și ce urmărește verișorul Charles? Cartea vă va prinde în mrejele ei, vă va învârti printre intrigi de familie, mistere și flori de vară și vă va lăsa cu întrebarea: oare pot avea încredere în narator?

Cartea poate fi împrumutată de la secția engleză a bibliotecii.

Lectură plăcută!

Recenzie de Teodora Nagy

Teodora Nagy este o elevă de clasa a XI-a de la Colegiul Naţional Ioan Meşotă Braşov, pasionată de lectură şi interesată de o carieră în domeniul cărţilor şi publicaţiilor editoriale. Biblioteca noastră i-a propus să îşi încerce talentul şi să îşi perfecţioneze abilitatea de a rezuma, descrie, prezenta, critica cărţile citite. Aceasta este a patra recenzie a voluntarei secţiei engleze a bibliotecii noastre, despre romanul de mister şi groază al scriitoarei australiene Krystal Sutherland.

Iată cum este descrisă cartea de editor:

Tulburător de fermecătoare. Insuportabil de frumoase. Inexplicabil de periculoase. Faceți cunoștință cu surorile Hollow! Toată lumea știe că Iris, Vivi și Grey sunt ciudate. De când au dispărut de pe o străduță din Scoția, când erau mici, doar ca să revină peste o lună, fără nicio amintire despre ce li se întâmplase, tot felul de evenimente stranii și sinistre par să le urmărească. Și se schimbă. Părul le devine alb. Ochii li se înnegresc. Și le este mereu foame. 

Zece ani mai târziu, Iris visează la o viață normală în timp ce așteaptă cu nerăbdare să termine liceul – ceva ce surorile ei faimoase și pline de strălucire, care cutreieră lumea, n-au reușit. Dar când Grey dispare fără urmă, lăsând indicii bizare, Iris și Vivi trebuie să o găsească. Și nu sunt singurele care o caută. 
Pe măsură ce amintiri urâte și imposibile încep să-și croiască drum la suprafață, surorile Hollow descoperă că nu sunt tocmai ce par a fi și că noaptea este într-adevăr plină de lucruri oribile și întunecate.

Am adorat cartea aceasta, în principal pentru că m-a dezgustat atât de tare! Am citit House of hollow prin vară, când nu eram încă absolut deloc familiară cu genul horror de literatură. Dar acest roman este perfect pentru orice persoană care vrea să se simtă speriată, dezgustată, dar să poată să doarmă noaptea. Conține puțin body horror și supranatural, însă nu este dus în extrem.

Povestea este extrem de captivantă, autoarea descrie totul într-o manieră extrem de vie, încât puteam vedea, mirosi și auzi tot ce era descris. Deși nu mă simțeam complet comfortabil citind, eram prinsă de acțiune, iar singurul motiv pentru care m-am oprit a fost combinația dintre ora târzie și imaginile mult prea clare pe care le aveam pictate în minte.

Mai mult, avem parte de o relație minunată și realistă între surori, și chiar dacă îmi place să citesc cărți care prezintă și o relație romantică, povestea a fost plăcută.

Sper să primim și o continuare a poveștii, finalul carții fiind unul deschis. Ar fi interesant să vedem unde ar ajunge surorile Hollow în continuare!

Recomand această carte persoanelor cu vârsta de peste 15 ani, deoarece sunt descrise câteva scene nepotrivite publicului tânăr.

Puteți împrumuta cartea, versiunea în original, apărută în 2021, din sectia de carte engleză, dar şi traducerile româneşti din 2022 de la Storia Books din secția de împrumut a sediului central, filialele 2 şi 5 din cartierul Noua, respectiv de pe Bd. Griviţei, și de la secţia de copii (filiala 6 de pe strada Iuliu Maniu nr. 6).

Lectură plăcută!

Recenzie de Teodora Nagy

Teodora Nagy este o elevă de clasa a XI-a de la Colegiul Naţional Ioan Meşotă Braşov, pasionată de lectură şi interesată de o carieră în domeniul cărţilor şi publicaţiilor editoriale. Biblioteca noastră i-a propus să îşi încerce talentul şi să îşi perfecţioneze abilitatea de a rezuma, descrie, prezenta, critica cărţile citite. Vom prezenta pe blogul bibliotecii cărţile citite şi recenzate de voluntara secţiei engleze a bibliotecii noastre. Intenţia noastră este să încurajăm capacitatea de sinteză, discernământul şi spiritul critic al tinerei. Îi mulţumim pentru implicare şi publicăm prima ei prezentare.

The secret history, sau Istoria secretă, scrisă de Donna Tartt, este un roman clasic modern care a devenit popular în ultima perioadă datorită fenomenului literar dark academia. Am împrumutat această carte în luna aprilie a anului trecut, cu intenția de a afla de ce toată lumea iubea aceasta poveste atât de abitir. Și sunt foarte mândră să spun că acum fac parte din acest grup de fani! Auzisem bineînțeles despre autoare, aceasta a scris și cartea Sticletele, care a fost ecranizată, însă The secret histoy a fost prima carte pe care am citit-o (și de altfel singura, dar intenționez să le încerc și pe restul cât de curând).

Volumul descrie aventurile unor studenți la o facultate specială, care, sub influența carismaticului lor profesor de greacă veche, descoperă o noua modalitate de a trăi, complet diferită de monotonia vieților lor obișnuite. Personajul principal, Richard Papen, vine dintr-o familie săracă. Nemulțumit cu situația sa și cu studiile sale, acesta decide să aplice pentru o universitate extravagantă. Ajuns acolo, este atras de grupul de protejați ai profesorului de greacă veche, Julian.

Cartea debutează astfel: The snow in the mountains was melting and Bunny has been dead for several weeks before we came to understand the gravity of our situation./Pe munte se topea zăpada, iar Bunny era deja mort de câteva luni, şi abia atunci am început să înţelegem gravitatea situaţiei în care ne aflam. Aceste informații și prima propoziție a romanului consider că sunt îndeajuns pentru a stârni interesul cititorului.

Prefer să las cititorii să decopere singuri restul cărții, însă vreau să vă vorbesc despre câteva lucruri interesante pe care le-am descoperit. Fiind profund atrasă de esteticul dark academia, am început să îi studiez originile, efectele și chiar ideile transmise. Cartea Donnei Tartt a fost scrisă cu scopul de a critica clasicismul, puterea persoanelor albe privilegiate şi accesul liber al acestora la orice fel de educație, fără a ține cont însă de forme de educație care le-ar putea aduce un venit şi un loc de muncă. Precum mulți dintre noi știu, educația superioară era posibilă doar acestor persoane venite din familii înstărite. Hainele, casele, mașinile, chiar activitățile personajelor reprezintă semne ale statutului lor, pe care de-a lungul întregii cărţii, Richard încearcă să le imite. Interesantă de urmărit este, de asemenea, dezumanizarea personajelor pe măsură ce avansează acţiunea cărţii. Cu cât personajele sunt din ce în ce mai presate de cei din jur, de acțiunile lor și chiar de către propriile angoase, gândurile și deciziile lor devin din ce în ce mai întunecate și controversate.

The secret history este o carte care merită citită si recitiă, absorbită și analizată de la o pagină la alta. Recunosc, nu este o lectură potrivită pentru toată lumea. Însă, dacă cititorul este atras de o carte bazată mai degrabă pe personaje decât pe acțiune, cu capitole lungi și personaje care îsi pierd inocenţa morală odată cu înaintarea poveștii, recomand cu drag cartea scrisă de Donna Tartt.

Puteți împrumuta cartea de la Biblioteca engleză, Secția Împrumut în limba română din Sediul central, Filialele 2, 3, 5 şi 6.

Recenzie scrisă de Teodora Nagy

Sâmbătă, 11 martie 2023, ne-am întâlnit din nou cu grupul de fermieri voluntari Seminţe cu suflet. A fost un eveniment aşteptat de braşoveni şi de prietenii de pe facebook al grupului, unii dintre ei venind din alte localităţi. Participarea a fost atât de numeroasă încât la deschidere oamenii au făcut zid compact în dreptul standurilor şi meselor cu seminţe dăruite gratuit. Interesul a fost evident nu numai în numărul mare al vizitatorilor, dar şi în faptul că stocul disponibil de seminţe s-a terminat cu o jumătate de oră înainte de ora anunţată a închiderii. Dincolo de aceasta, am observat lucruri noi care m-au bucurat. Întâi de toate, celor doi fermieri fideli braşoveni care au participat la fiecare ediţie li s-au alăturat alţi trei noi fermineri braşoveni, reuşind să crească grupul contributorilor braşoveni. Al doilea lucru priveşte comportamentul publicului consumator. Am remarcat vizitatori ai pieţii şi schimbului Seminţe cu suflet care au adus propriile seminţe recoltate şi le-au donat, urmând îndemnului adoptat de grup, Primiţi, înmulţiţi, dăruiţi – Păstraţi fondul genetic al României. Totodată am fost martora revenirii unor vizitatori anteriori, care sigur au apreciat şi cărora le-a folosit experienţa. Adesea, vizita pieţii şi schimbului de seminţe a însemnat şi consum cultural, participanţii vizitând expoziţiile de carte şi expoziţia de artă plastică şi cumpărând revistele ASTRA. Nu ştiu dacă este neapărat legat de evenimentul Seminţe cu suflet, dar ziua de sâmbătă a înregistrat un număr mare de actualizări permise de bibliotecă abonaţi vechi şi de înscrieri noi la bibliotecă. Ne bucurăm pentru semnele bune şi ne dorim în continuare evenimente şi întâlniri de impact.

Recomandarea de săptămâna aceasta este volumul de articole „Imagini, litere și documente de călătorie”, semnat de Gheorghe Crăciun, care a fost publicat la editura Polirom în anul 2016. Acesta poate fi împrumutat de la biblioteca județeană din Brașov atât de la sediul central, cât și de la filialele 2, 3 și 5.

Am regăsit în articolele adunate în acest volum aceeași fragilitate și sinceritate dezarmantă din proza lui Crăciun, dublate, bineînțeles, de scriitura sa limpede, de alchimist al limbajului și de spiritul său teoretic, obsedat de problematica relației dintre trup și literă și de limitele cuvântului ca instrument de reprezentare a realității. În ciuda eterogenității sale (sunt reunite aici notații diaristice, prefețe la diverse volume – dintre care una foarte pasionantă ce are mai degrabă calitatea unui eseu complex despre substraturile ideologice ale unui fenomen relativ nou în România acelei perioade, graffiti-ul, cu trimiteri la poezia lui Cărtărescu -, emoționante portrete ale unor prieteni dispăruți, comentarii asupra mutațiilor survenite în câmpul literar sub asaltul globalizării, confesiuni, interviuri, răspunsuri la anchete culturale – din care aflăm, printre altele, că autorul nu îi înghite pe Eco și Rushdie -, percutante analize ale operelor unor artiști plastici etc.), volumul se simte neobișnuit de unitar și de coerent și asta, poate, mai ales datorită faptului că în tot ceea ce scrie, Gheorghe Crăciun caută în primul rând să se cunoască pe sine, să excaveze în straturile de profunzime ale ființei și să identifice acele elemente capabile să limpezească hățișurile existențiale. Și aceasta fără a lăsa vreodată impresia că ar fi un egotist, căci foarte multe dintre textele care compun volumul de față ni-l dezvăluie pe autor ca un intrepid și neobosit (iertată-mi fie exprimarea stângace) luptător al cauzei optzecismului, preocupat să asigure colegilor săi de generație un loc meritoriu pe scara de valori a literaturii și artelor în context românesc și european.

A recomandat Vlada Babei, voluntar pentru citit

Biblioteca Judeţeană Braşov găzduieşte Piaţa Seminţe cu suflet care constă în donaţii şi schimb de seminţe de flori şi legume tradiţionale, cu gustul cunoscut din copilărie, asigurate de această reţea de experţi pasionaţi de agronomie şi agricultură ecologică.
Evenimentul va avea loc sâmbătă, 9 aprilie 2022, între orele 10,00-12,00, la sediul central (Bd. Eroilor nr. 33-35, Livada Poştei, la etaj, hol şi sala de lectură).
Seminţe cu suflet este un spaţiu al prieteniei, destinat asigurării existenţei şi distribuirii gratuite a seminţelor reproductibile şi a plantelor. Acesta este un proiect al unor voluntari, agricultori, decişi să păstreze şi să perpetueze soiurile româneşti de fructe şi legume. Iniţiatorul şi sufletul acestui grup este doamna Rodica Meiroşu, fermier din Buzău pasionat. Vor participa agronomi din judeţele Alba, Braşov, Buzău (inclusiv din Râmnicul Sărat), Călăraşi, Prahova (Ploieşti), Sibiu şi din zona Bucureştilor, care vor expune şi vor da la schimb seminţe, precum şi plante şi răsaduri.
Organizată după același model ca până acum, piaţa ”Semințe cu suflet” permite celor care doresc să cultive legume sau fructe din soiuri vechi să primească gratuit semințe, material săditor, în limita stocului disponibil.
Subliniem că în cadrul pieţei ”Semințe cu suflet” nu se pot cumpăra semințele, iar semințele disponibile sunt limitate, astfel încât ele se distribuie în așa fel încât soiurile vechi să poată ajunge la un număr cât mai mare de persoane. Evenimentul se încheie în momentul în care se epuizează semințele, astfel încât este recomandat să fiți prezenți la ora deschiderii.
Accesul este liber.

Recomandarea de săptămâna aceasta este un roman clasic al literaturii ruse, „Un erou al timpului nostru”, de scriitorul romantic M.I. Lermontov, publicat inițial în 1840 și revizuit un an mai târziu. În română, cartea a fost tradusă de Alexandru Philippide și este disponibilă la biblioteca județeană din Brașov în mai multe exemplare, care pot fi împrumutate atât de la sediul central, cât și de la filialele bibliotecii.

Ceea ce surprinde încă din paginile introductive ale primului (și singurului publicat antum) roman al lui Lermontov – acest enfant terrible al literaturii ruse, mort în urma unui duel la doar 27 de ani, care, grație cunoștințelor sale de engleză și germană ce i-au facilitat întâlnirea cu operele unora ca Byron sau Schiller, avea să împrospăteze o tradiție romanescă ce arăta semnele unei anchilozări stilistice – este claritatea viziunii și o știință riguroasă a construcției narative, la care se adaugă curajul experimentării cu o cronologie fragmentară și cu perspective narative multiple.

Alcătuit din cinci capitole ce pot funcționa foarte bine și independent, care îmbracă forme diverse (însemnări de călătorie, povestiri în ramă, file de jurnal), romanul lui Lermontov îl are în centru pe Peciorin, antierou în descendența tradiției impuse de Byron sau de Pușkin cu Evgheni Oneghin, realizând o analiză poliedrică a acestui personaj imposibil de descris dintr-o perspectivă maniheistă. Cu toate că autorul a fost nevoit să însoțească ediția ulterioară a romanului de o prefață prin care clarifică anumite aspecte legate de acest personaj ale cărui purtări scandaloase au fost resimțite ca niște săgeți otrăvite de o societate ipocrită care se ascunde în spatele unei false pudibonderii (nu degeaba avea Lermontov să precizeze că personajul său concentrează în sine toate viciile epocii), contradicțiile lui Peciorin – personaj excepțional de lucid și sensibil, însă manipulator și captiv al unor tipare de gândire (auto)distructive, șarmant și inteligent, dar arogant, cinic și hrănit de un nihilism terifiant, capabil să sădească în toți cei aflați în proximitatea sa sâmburele îndoielii și al deznădejdii – iau de fapt forma unui îndemn de a interoga conceptul însuși de eroism într-o societate intens atomizată și confuză, ale cărei valori se află într-o haotică și perenă metamorfoză.

Cu toate că se dorește ironic, nu cred că titlul romanului trebuie să se limiteze doar la această dimensiune satirică: desigur, Peciorin, datorită acuității sale împovărătoare, nu poate decât să provoace durere, întristare și zbucium persoanelor care îl cunosc (persoane care, trebuie adăugat, sunt văzute de acesta ca niște pioni buni doar la a-i servi interesele), însă eroismul său – dacă poate fi numit astfel – derivă tocmai din capacitatea sa de a vedea dincolo de măștile pe care indivizii le îmbracă în relaționarea cu ceilalți. Peciorin a înțeles foarte bine că totul nu este decât aparență, spectacol ieftin, mascaradă, iar plictisul său patologic (protagonistul cască în mod compulsiv și insistă în orice dialog pe care-l poartă că absolut totul îi induce o stare ce se apropie de narcolepsie) este simptomatic pentru o societate amorțită, baricadată în spatele unor convenții și al unor coduri impersonale ce blochează orice manifestare autentică a individualității.

Recomand romanul lui Lermontov pentru furia sa dezlănțuită topită într-o expresie narativă încă surprinzător de proaspătă și pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume. Fără a-l glorifica sau a-i scuza comportamentul toxic, autorul ne propune un personaj ale cărui acțiuni și reflecții ne pot servi drept stimul pentru a ne analiza propriile comportamente și pentru a vedea în ce măsură suntem sinceri cu ceilalți și cu noi înșine.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.

Volumul „In memoriam Gernot Nussbächer”, editat de Biblioteca Judeţeană Braşov în anul 2021, este cel cu care vreau să vă reţin atenţia astăzi şi pe care îl veţi găsi la secţia de împrumut, sala de lectură şi cele 6 filiale ale bibliotecii.

Cu numele lui Gernot Nussbächer am făcut cunoștință în cea mai scurtă zi a anului – 21 decembrie 2021 –, cu prilejul lansării volumului omagial „In memoriam Gernot Nussbächer” de către Biblioteca Județeană „George Barițiu” din Brașov. Acest nume săsesc, a cărui sonoritate gravă și augustă poartă amprenta unor vremuri demult apuse (mai târziu am aflat că prenumele este alcătuit din morfemele „Ger”, care înseamnă „suliță”, și „Not”, adică „luptă”), avea să-mi ațâțe o curiozitate mistuitoare pentru persoana care – așa cum urma să descopăr – l-a purtat cu atâta demnitate, înfruntând cu un stoicism exemplar și o credință de nestrămutat această luptă continuă care este viața.

Personalitate plurivalentă (arhivar, istoric, cercetător, paleograf, bibliotecar, editor și chiar personaj de mai multe romane!) și fire hrănită de năzuința avidă spre cunoaștere, căci din mărturiile celor care l-au cunoscut îndeaproape mirarea inocentă față de tainele – fie sacre, fie profane – ale vieții pare să fi fost una din trăsăturile sale definitorii, Gernot Nussbächer a reprezentat, așa cum însuși îi plăcea să se considere, o punte de legătură între cele trei naționalități istorice ale Transilvaniei și un intermediar între trecut și prezent. Înzestrat cu o cunoaștere de tip enciclopedic și cu o rigurozitate profesională imbatabilă, este dificil să ni-l imaginăm pe Gernot Nussbächer ca fiind contemporanul nostru: de regulă, ne place să formulăm discursuri encomiastice pentru a elogia personalități remarcabile ale trecutului, prezentul – în desfășurarea sa haotică și nebuloasă – ne oferă de prea puține ori răgazul pentru a aprecia cu justețe ceea ce se află înaintea noastră, însă îmi place să cred, cel puțin din mărturiile celor care au contribuit cu texte la volumul coordonat de Ruxandra Nazare, că lui Gernot Nussbächer i-a fost recunoscută din timpul vieții valoarea și că persoanele care l-au cunoscut direct sau indirect, prin lucrările sale, au rămas cuceriți și transformați definitiv de această întâlnire.

Îndrăgostit iremediabil de Biserica Neagră și de personalitatea cărturarului umanist Johannes Honterus (cu care a avut o strânsă legătură spirituală, întețită și de mutarea sa în fosta bibliotecă edificată de Honterus, unde a avut șansa să lucreze cot la cot cu afinul său și să ducă mai departe, în chip simbolic, contribuțiile acestuia la progresul cetății), Gernot Nussbächer, prin cele peste 1500 de studii scrise de-a lungul vieții, a contribuit în mod decisiv la dezvoltarea istoriografiei românești și la formarea unor generații de arhivari și istorici care au împrumutat câte ceva din pasiunea, rigoarea și metodele sale de lucru, apte să facă lumină în tenebrele istoriei. Merită însă precizat că Gernot Nussbächer, în modestia ce i-a definit existența, nu a avut niciodată pretenția de a lua cu asalt ierarhiile universitare și de a se adăposti la catedra vreunei impozante universități; pe Nussbächer l-a preocupat în permanență să fie cât mai aproape de comunitatea în care a crescut și care l-a format, iar drept mărturie stau și articolele pe care le-a publicat în diverse ziare și reviste istorice, preferându-le pe acestea în locul circuitului ermetic al publicațiilor de specialitate care se adresează exclusiv celor din propria breaslă. Mai mult, preocuparea sa obsesivă pentru recuperarea istoriei locale poate fi privită retrospectiv și ca o modestă, dar nu mai puțin vrednică formă de subversiune față de directivele ideologice de dinainte de 1989, când accentul se punea pe specificul național, iar Gernot Nussbächer căuta în continuare modalități de a scrie despre ceea ce îi aducea cele mai multe satisfacții personale și profesionale – Transilvania medievală.

În cele trei zile cât am parcurs cu emoție volumul omagial, Gernot Nussbächer a devenit pentru mine mai mult decât un nume cu rezonanță austeră; sub privirea sa iscoditoare, inteligentă, caldă și jucăușă de pe copertă am întâlnit un model de verticalitate, de onestitate și dedicare profesională și un imbold de a-mi trăi viața căutând să las în urmă ceva de care vor putea beneficia și alții. Sunt mâhnit că nu l-am putut cunoaște personal (și nu pot să nu mă întreb dacă, în plimbările mele pe lângă Biserica Neagră de-a lungul anilor sau în vizitele mele la anticariatul Aldus, unde obișnuia să își mai petreacă timpul, s-a întâmplat să trec senin pe lângă dumnealui, fără a fi conștient de acest tezaur viu de lângă mine), însă textele colaboratorilor la acest minunat și necesar volum, presărate cu anecdote și confesiuni intime care îl redau pe Gernot Nussbächer în toată umanitatea sa, m-au ajutat să trec peste acest regret și să simt că, de acum încolo, spiritul lui va dăinui și în mine.

***

Am fost din nou în vizită zilele trecute la anticariatul Aldus, această oază culturală care se odihnește în umbra binefăcătoare a Bisericii Negre, unde timpul pare că poposește la rândul său din calea iureșului istoriei, și am avut surpriza să fiu întâmpinat de chiar Gernot Nussbächer, care zâmbește gânditor în pozele din spatele biroului doamnei Astrid Hermel, o apropiată a acestuia care mi-a relatat cu vădită emoție alte și alte anecdote cu „Nussi” (așa cum îi spuneau prietenii). Dacă vă aflați în apropierea Bisericii, nu vă sfiiți să faceți o vizită și anticariatului Aldus, un loc singular în Brașov care te încarcă cu o reverență sfântă față de carte și cultură, iar dacă doriți să completați cele citite în volumul in memoriam cu povestiri inedite, nu ezitați să intrați în vorbă cu doamna Hermel, o povestitoare cu mult har, care așteaptă să împărtășească cu oricine dispus să asculte din bogata sa experiență de viață și dragoste pentru artă.

A consemnat Vlad Babei, voluntar pentru citit

Recomandarea de săptămâna aceasta este „Mânia lui Mao. China de astăzi văzută prin ochii unui scriitor”, volum ce reunește 26 de articole publicate de Yu Hua, unul dintre cei mai importanți scriitori chinezi contemporani, în presa occidentală între 1999 și 2018. Cartea a apărut în anul 2019 la editura Humanitas în traducerea sinologului Mugur Zlotea și este disponibilă în cadrul bibliotecii județene din Brașov atât la sediul central, cât și la filialele 2 și 5.

„Nostalgia îmi amintește de ochii unui câine”, scrie Yu Hua într-un articol unde poartă cititorul prin trei mari momente din istoria recentă a Chinei – Revoluția Culturală a lui Mao Zedong, reformele lui Deng Xiaoping și cele ale lui Xi Jinping, actualul președinte. Această comparație i-a fost sugerată autorului de urmările procesului intens de urbanizare prin care a trecut țara, în urma căruia țăranii s-au văzut nevoiți să își abandoneze terenurile – cu tot cu câinii de pază – pentru a se muta în apartamentele oferite de guvern; năuci și încovoiați de foame, câinii au continuat să bântuie ogoarele stăpânilor, doar-doar se vor întoarce în cele din urmă. Stăpânii n-au revenit, iar câinii s-au prăpădit, neavând altă hrană decât iluzia narcotică a unui trecut care se poate repeta.

În toate articolele sale despre realitatea socială, politică, economică și culturală a Chinei de astăzi, Yu Hua revine obsesiv la trecut pentru a putea înțelege care au fost factorii ce au făcut posibilă transformarea atât de rapidă și radicală a Chinei din ultimul secol. Acest plonjon în oceanul tulburat al istoriei are drept rezultat o topografiere a unui spațiu măcinat de conflicte interne și incongruențe profunde care s-au tradus prin decalaje nu doar la nivelul macrostructurii sociale, ci mai ales în sânul familiilor și în structura intimă a indivizilor. Supraviețuitorii Marelui Salt Înainte și ai Revoluției Culturale, care au asistat la orori greu de imaginat azi și au făcut față unei sărăcii abrutizante în numele luptei de clasă (și asta într-o perioadă în care nici măcar nu se putea vorbi de clase distincte, toată China trecând prin malaxorul privațiunilor), asistă acum și mai neputincioși la corupția și prefacerile economice recente care au divizat societatea mai mult ca niciodată, creând extreme dintre cele mai aiuritoare („azi, pentru clasa conducătoare, apelul la lupta de clasă ar însemna să își sape propriul mormânt”), iar oamenii de afacere care s-au îmbogățit mai mult sau mai puțin legal în urma miracolului economic generat de reformele lui Deng Xiaoping contemplă azi suicidul de teama de a nu fi investigați și găsiți vinovați de autoritățile angrenate în lupta anticorupție pe care Xi Jinping a inițiat-o. Sub motorul câștigului, tinerii din societatea chineză contemporană nu mai văd în familie celula de bază a societății, se căsătoresc și divorțează cu o viteză la fel de fulgerătoare, iar tot ceea ce văd înaintea ochilor sunt interesele personale. Așa-zisele relicve feudale (gândirea tradițională, cultura clasică, vechile obiceiuri și vechile cutume), condamnate fervent în timpul lui Mao, sunt astăzi folosite cu foarte multă iscusință de către autorități pentru a preîntâmpina incidentele de masă și pentru a reda stabilitatea socială – așa se face, de pildă, că pentru a calma locuitorii unui district din sudul Chinei, unde viiturile au luat cu ele peste o mie de morminte, pe care administrația le-a relocat ulterior într-o zonă comună, autoritățile au chemat geomanți pentru a convinge rudele că acest incident a fost un semn divin și că le va aduce prosperitate. În mod similar, autoritățile dintr-o altă regiune au căutat să pună capăt furturilor de materiale susținând că lemnul, cofrajele de oțel și cimentul din spațiul respectiv vor fi întrebuințate pentru ridicarea unui templu, ceea ce a dus imediat la stoparea sustragerilor. Iată câteva schimbări din societatea chineză de azi care alimentează mânia lui Mao, care – așa cum își imaginează autorul – n-ar pregeta să își dea singur jos portretul care tronează în piața Tian’anmen.

Alte subiecte foarte interesante abordate de autor sunt: fenomenul cenzurii în media, artă și online – cu fațetele sale cel mai adesea divergente –, corupția endemică și creșterea numărului de incidente de masă, absența unor măsuri clare împotriva încălcării drepturilor de autor, regulile absurde ale administrațiilor locale, triada lege-petiție-stabilitate și carențele sistemului judiciar chinez, dezinformarea în masă și utilizarea patriotismului ca armă ideologică, protestele din piața Tian’anmen din 4 iunie 1989 și modul în care acestea se reflectă în conștiința publică, avântul micro-bloggurilor ca instrumente subversive și mijloacele creative prin care internauții fentează cenzura, precum și crizele de pe toate planurile mascate de evoluția nefirească a Chinei din ultimii 70 de ani.

Incisive, inteligente și scrise cu surâsul istovit al celui care a înțeles că între literatura absurdului și realitatea în care trăiește s-au dizolvat de mult timp frontierele (imaginea cu cerșetorii care, mai nou, poartă pancarte cu coduri QR pentru a primi milostenie direct în contul bancar sau regula introdusă în 2004 de administrația provinciei Hunan potrivit căreia femeile care doresc să lucreze în administrația publică trebuie să aibă sânii simetrici par a fi rodul unei imaginații fertile, însă e vorba de situații cât se poate de adevărate), articolele lui Yu Hua schițează cu multă luciditate portretul unei Chine eteromorfe și schizoide, cu toate contradicțiile, conflictele și paradoxurile ei. O lectură necesară.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

Recomandarea de săptămâna aceasta este volumul de proză scurtă „Oameni din Dublin”, cu care James Joyce – unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai secolului XX – a debutat în proză în anul 1914. Acesta este disponibil în cadrul bibliotecii județene din Brașov în mai multe ediții. Versiunea tradusă de Frida Papadache poate fi împrumutată de la sediul central și de la filialele 2, 3, 4, 5, precum și de la filiala pentru copii, în timp ce traducerea mai recentă, realizată de Radu Paraschivescu și publicată la editura Humanitas în 2012, poate fi împrumutată de la sediul central. De asemenea, biblioteca dispune și de versiunea originala în limba engleză, precum și de versiunea în limba maghiară.

Alcătuit din 15 povestiri inegale ca dimensiuni, însă reunite printr-un fir ce împletește teme și simboluri comune și ordonate în așa fel încât să reflecte stadiile dezvoltării umane (de la copilărie până la senectute), volumul de debut în proză al lui James Joyce reprezintă, în esență, o încercare de a cartografia orașul Dublin, prin înșiruirea, ca într-un panoptic, a unor personaje aparținând clasei muncitoare și micii burghezii cu toate frământările, temerile, obsesiile, deziluziile și modestele lor bucurii. Acest demers, al panoramării unui oraș și, prin extensie, a unei întregi națiuni, prin urmărirea unor personaje lipsite de excepționalitate (dar nu și de o umanitate fragilă, cu care cititorul se poate identifica mult mai bine) în tot ceea ce este mundan și vulgar, avea să fie dezvoltat de Joyce în „Ulise”, piatra de temelie a literaturii moderniste care a resemantizat toposurile și principiile de funcționare ale romanului. „Oameni din Dublin”, chiar dacă nu se caracterizează prin aceeași ruptură față de tradiția literară și nici prin utilizarea unor procedee literare și narative inedite, impresionează în primul rând prin unitatea sa tematică și prin caracterul său esențialmente polifonic, pentru care Joyce a luptat să le mențină intacte (volumul a fost publicat abia după 10 ani de la scrierea ultimei povestiri, fiind refuzat și amânat în mod repetat de editori datorită unor pasaje considerate ca atentând la pudoarea bunelor moravuri).

Volumul, deși utilizează în cea mai mare parte pe o perspectivă obiectivă, detașat-ironică (doar primele trei povestiri, despre copilărie, sunt scrise la persoana I), poate fi citit și ca o confesiune extinsă a autorului despre relația sa problematică cu Irlanda, pe care avea să o părăsească definitiv în 1912, dar care a continuat să exercite asupra sa o influență covârșitoare până la moarte. Unul dintre locurile comune în analizele pe marginea „Oamenilor din Dublin” este starea de paralizie – spirituală, morală, intelectuală, afectivă, chiar fizică – pe care irlandezii o resimt în viața lor de zi cu zi. Joyce s-a simțit paralizat și oprimat de conservatorismul și de naționalismul zelos și ipocrit al societății irlandeze, iar personajele sale se simt, de asemenea, țintuite într-o stare perpetuă de abulie și fatigabilitate, accentuată de mediul claustrant în care sunt captivi, asemeni insectelor prinse în pânza de păianjen. În acest mediu, copiii sunt forțați să se maturizeze precoce (prin conștientizarea vulnerabilității trupești și a morții, a pericolului ce se poate întrupa în cele mai neașteptate forme și a propriei vanități), tinerii sunt constrânși să privească în oglindă și să-și confrunte propria nimicnicie și tendință de a se complace într-o inactivitate moleșitoare, iar adulții sunt puși față în față cu eșecurile suferite și cu iluziile care le-au oferit un fals confort de-a lungul vieții. Ultima povestire (sau, mai precis, nuvelă), considerată – pe bună dreptate – piesa de rezistență a colecției, se încheie cu imaginea unei pături groase de zăpadă care se așterne pe întreaga față placidă a Irlandei, acoperindu-i atât pe cei vii, cât și pe cei morți cu un strat care anulează orice distincție dintre aceștia, cufundând parcă universul, în nemărginirea lui, într-o liniște devoratoare. Această imagine, care redă cel mai pregnant inerția personajelor lui Joyce, conține și un sâmbure de optimism și pâlpâirea unei promisiuni de regenerare: zăpada se va topi, natura se va primeni, iar oamenii din Dublin – experimentând fiecare de-a lungul povestirilor câte o epifanie – vor putea pesemne să-și găsească resursele pentru a iniția o cât de modestă schimbare în viețile lor. Tocmai de aceea, fiindcă ne aflăm în preajma sărbătorilor de iarnă, vă recomand să citiți, dacă timpul nu vă permite să lecturați întreaga colecție, măcar această ultimă nuvelă – intitulată „Cei morți” – cu care se încheie volumul și care constituie pentru mine cea mai răvășitoare poveste de Crăciun din câte am citit.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit