Blogul bibliotecii din Brasov

Cartea acestei săptămâni este romanul Valuri de îndurare de Lynn Austin (Oradea, Casa Cărții, 2019, 399 p., traducere de Gabriela-Mariana Wilson).

Planurile temporale se întrepătrund cu măiestrie în povestea ţesută de Lynn Austin. Întrebări despre sensul vieţii în mijlocul durerilor, pierderilor şi renunţărilor, frământări cu privire la identitatea personală şi credinţă oarbă în planurile bune ale lui Dumnezeu capătă glas în destinele lui Geesje şi Anna.
Lui Geesje de Jonge viaţa nu i-a oferit întotdeauna cele mai frumoase surprize. După 50 de ani de la o decizie capitală, Geesje scoate la lumină amintiri şi emoţii tăinuite cu grijă până acum, inclusiv povestea iubirii vieţii ei. Anna Nicholson, o tânără de 23 de ani, încearcă să-şi înăbuşe durerea după ce a rupt logodna de un bancher bogat din Chicago. Însă o furtună năprasnică îi readuce în memorie un coşmar trăit în copilărie. Năpădită de amintiri şi vise, Anna începe să-şi chestioneze însăşi propria identitate şi să se întrebe care sunt adevăratele ei căutări.

Volumul se află la Secția de împrumut și filialele 2, 3 și 5 ale bibliotecii.

Lectură recomandată de Bibliotecar!

Mai multe informații aici.

Zilele acestea Biblioteca Județeană Brașov își ia rămas bun de la una dintre directoarele ei, doamna Maria Lambucă (1931-2021). Ajunsă la venerabila vârstă de 90 de ani, împliniți la sfârșitul lunii ianuarie, în 28 ianuarie 2021, doamna Maria Lambucă a fost un spirit ce a patronat timp îndelungat biblioteca noastră și nu numai. Absolventă de filologie, a condus, înainte de a fi la bibliotecă, Casa de cultură Brașov, fiind de altfel prima directoare a acesteia. Se pare că tot sub egida acesteia, a redactat împreună cu profesorul Constantin Cuza și a publicat monografia despre Societatea română pentru crearea unui fond de teatru român, apărută la Brașov, în 1971. Din 1974 până la pensionarea sa în 1988, a condus Biblioteca Județeană Brașov, reușind să creeze filiale de bibliotecă în cartierele orașului, să organizeze secții noi, să coordoneze evenimente de amploare. Astfel, chiar în anul venirii dânsei la conducerea bibliotecii, în 1974, s-a deschis filiala din cartierul Steagul Roșu, azi ASTRA, pe strada Soarelui, urmată în 1980 de cea de pe strada Berzei și în 1984 de cele din Bd. Griviței și de pe strada Anghel Saligny (cartierul Craiter). Tot sub conducerea dânsei, se iniția catalogul alfabetic pe titluri și se înființa sala cataloagelor în biblioteca județeană brașoveană. În 1980, prin susținerea Domniei sale, lua ființă o secție a bibliotecii județene de carte tehnică în cadrul Casei științei și tehnicii pentru tineret, apropiată de sediul bibliotecii, și se publica catalogul Tipărituri românești existente la Brașov (1539-1750) de Monica Tatușescu și colaboratorii. Deschisă, activă și ambițioasă, sprijinea proiectele de dezvoltare a bibliotecii și stimula personalul în activitatea sa. Nu întâmplător în 1981 Biblioteca Județeană Brașov era distinsă cu locul I pe țară la Festivalul național Cântarea României pentru succesele în munca cultural-educativă și artistică de masă.

Între 1982-1983, reorganiza secția Colecții Speciale prin desprinderea de secția muzicală, alocarea unui spațiu propriu și separarea cărților vechi de patrimoniu de la Sala de lectură, precum și îmbogățirea fondului prin achiziții. Tot atunci, munca de bibliografie și cercetare locală a dus la elaborarea mai multor indici analitici de reviste (Spre stânga de Nicolae Stoie și Glasul Ardealului de Mircea Valer Stanciu) și a unor cataloage tematice (Laureați ai Premiului Nobel de Irina Bernad, Tipărituri brașovene de Lenuța Repanovici). Cu toate acestea, vremurile erau dificile și nu s-a putut sustrage întotdeauna cenzurii, în anul 1984 lansarea romanului Vocile nopții de Augustin Buzura fiind interzisă de secretarul cu probleme de propagandă de la Comitetul Județean al P.C.R. În 1985, când se împlineau 150 de ani de lectură publică la Brașov, s-a organizat un eveniment aparte, o sărbătoare a cărții și bibliotecii.

Dincolo de reușitele profesionale, doamna Maria Lambucă a fost o persoană voluntară și hotărâtă, care a luptat pentru bibliotecă și oamenii săi. Din mărturiile celor care au cunoscut-o, am aflat că a avut adesea curajul să înfrunte regimul și partidul comunist, că își sprijinea neprecupețit bibliotecarii și că a arătat o mare omenie față de ei. Generoasă, era săritoare și se putea conta pe ajutorul dânsei. Avea o mare capacitate de înțelegere, era empatică și chiar o anumită blândețe, ascunsă sub o mască aparent cazonă. Plină de viață, a păstrat legăturile cu biblioteca și cunoscuții după retragere, avea cultul prieteniei și al poveștilor împărtășite în întâlniri, fiind o mare povestitoare, cu simțul umorului. Echilibrată, a știut să îmbine cariera cu bucuria de a trăi. A plecat dintre noi cu aceeași eleganță cu care a trăit, fără să deranjeze și lăsând în urmă amintirea unui suflet generos, dedicat bibliotecii și bibliotecarilor.

Pentru cei ce doresc să o însoțească pe ultimul drum, înmormântarea va avea loc miercuri, 17 februarie 2021, orele 12,30, la cimitirul din Livada Poștei.

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul din 1999 al scriitorului american Jonathan Lethem, „Orfani în Brooklyn”, roman distins cu o serie de importante premii literare și ecranizat de curând în regia lui Edward Norton. Tradus de Irina Negrea, romanul a fost publicat la editura Corint Fiction în 2019 și poate fi împrumutat de la sediul central al bibliotecii județene și de la filialele 2, 3 și 5.

Mă simt nevoit să prefațez recomandarea de lectură prin a mărturisi că nu sunt un cunoscător direct al genului polițist în literatură – pe Raymond Chandler, unul dintre numele cu răsunet ale acestui gen, îl cunosc, de pildă, grație ecranizărilor unora ca Howard Hawks („The Big Sleep”, 1946) sau Robert Altman („The Long Goodbye”, 1973); astfel, îmi este dificil să identific și să subliniez acele elemente care fac din cartea lui Lethem o lectură demnă de atenția entuziaștilor romanului polițist. De altfel, chiar și pentru cineva care, la fel ca mine, cunoaște genul polițist mai degrabă prin prisma cinematografului, s-ar putea ca intriga romanului și răsturnările de situație să pară previzibile sau chiar știute pe dinafară, însă de la un punct devine evident faptul că Lethem nu este interesat atât de convențiile genului sau de ancheta detectivistă întreprinsă de protagonist, cât de parodierea lor și transformarea acestora în prilej de meditație asupra resurselor narative pe care le mai deține un gen intens exploatat, ajuns aproape de saturație. Cu alte cuvinte, se mai poate inova în interiorul unei tradiții atât de bine reprezentată literar și cinematografic? Răspunsul pare a fi da, atâta timp cât investigația detectivistă ajunge să ocupe un plan secundar și să constituie un pretext, un fel de ecran pe care sunt proiectate teme mai generoase. Personajul central, în sine, nu este nici pe departe vreun Humphrey Bogart șarmant, implacabil și calculat – din contra, are ceva ce-l apropie mai degrabă de un personaj de desene animate, să zicem Daffy Duck (al cărui admirator declarat și este). Suferind de sindrom Tourette, Lionel Essrog este victimă a ticurilor verbale, a ecolaliei și a unei largi varietăți de ritualuri obsesiv-compulsive (ca atingerea repetată a umerilor interlocutorilor și mimarea comportamentului acestora sau număratul obiectelor cu care interacționează), ceea ce, după cum este de așteptat, poate avea consecințe nefaste pentru cineva care navighează prin lumea interlopă, sub imperiul paranoiei, în căutarea ucigașului care l-a răpus pe mentorul său, Frank Minna. Dar dincolo de particularitățile protagonistului și de căutarea propriu-zisă a acestuia, romanul excelează atunci când vine vorba de atmosferă; cel mai frumos capitol din carte este chiar acela care nu are vreo legătură cu firul detectivist, capitol ce relevă talentul de prozator și de portretist al lui Lethem, în care se evocă nostalgic copilăria lui Lionel și a altor trei tineri – Tony, Gilbert și Danny – la un orfelinat din Brooklyn, de unde vor fi racolați de Minna pentru o seamă de servicii mărunte. Minna va deveni o figură paternă pentru aceștia și, mai cu seamă pentru Lionel, un adevărat model de a înțelege și a se raporta la universul din afara porților orfelinatului, așa încât se va defini în permanență în relație cu mentorul său. Astfel, mai mult decât un roman cu intrigă polițistă, „Orfani în Brooklyn” este o carte despre identitate, paternitate și maturizare, despre Brooklyn și despre sindromul Tourette (ambele devin adevărate personaje) și, într-un plan mai adânc, despre limbaj, reprezentare și reîmprospătarea unui gen suprasaturat, ce merită citită atât de pasionații genului, cât și de cei care vor să citească, pur și simplu, un roman inteligent, construit cu migală.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

Cartea acestei săptămâni este Tue, uriașul de gheață, text și ilustrații de Ana Alfianu (București, Humanitas Junior, 2020, 50 p.).

O poveste frumoasă și emoționantă despre ispita de a te îndepărta de ceilalți, căreia îi cădem, la răstimpuri, pradă cu toții. Miranda, o fată singuratică de pe fabuloasa insulă Ros, e tentată să se refugieze în bogata-i lume interioară, dar descoperă că singurătate fericită nu există și că în viață ai nevoie de prieteni. De prieteni care să te facă să râzi.

„Dacă aţi citit vreodată basmul despre Inimă-Rece, ştiţi deja că nu toate inimile sunt la fel. În cartea aceasta veţi da însă peste un gheţar în care bate o inimă caldă şi peste un tâmplar în a cărui inimă creşte un ghimpe. (Cine n-a avut măcar o dată un ghimpe în inimă? Imposibil! Despre asta e vorba!) Apoi mai e Miranda, care nu îmbătrâneşte (cum nici noi, cititorii de poveşti), şi un fel de duh rău, Zarar Zimrig, pe care aţi face bine să nu-l întâlniţi niciodată, deşi asta e greu de crezut. Aşa că e mai bine să fiţi preveniţi: trebuie să-i spuneţi nu. Toţi au loc pe gheţarul Tue, care seamănă bine cu orice tărâm (de basm) locuit. După ce citiţi cartea, vă rog să nu uitaţi două lucruri. Primul: frica îţi trece dacă râzi. Al doilea: când ţi-e foarte dor de un prieten, trebuie să te gândeşti tare, tare la el şi poate o să-ţi bată la uşa”. (Ioana Pârvulescu)

Mai multe informații despre expoziție aici.

Cartea acestei săptămâni la Biblioteca Județeană Brașov este Istoriile alimentației: ce va să zică a mânca? de Jacques Attali (Iași, Polirom, traducere din limba franceză de Dan Petrescu, 2020, 288 p.).

„Ce mâncau oamenii cu mii de ani în urmă? Ce vor mânca peste un secol? Cum și unde au apărut focul, agricultura, creșterea animalelor? Ce mâncau împărații romani? Dar cei chinezi sau regii Franței? Cum mâncau supușii lor? Cum se explică interdicțiile alimentare din fiecare religie? A dispărut cu adevărat canibalismul? Ce legături sunt între sexualitate și alimentație? Cum și unde au apărut restaurantele? Cine a inventat pizza? Cine mănâncă insecte? Dar alge? Ce mănâncă bogătașii de astăzi? Ce popoare se hrănesc cel mai bine? Se va putea asigura o alimentație sănătoasă pentru zece miliarde de oameni? Vom fi oare obligați să mâncăm ceea ce ne va impune o inteligență artificială? Oare mâine vom mai sta la masă împreună?
Această vastă frescă înfățișează modul în care am trecut de la o alimentație variată, naturală și abundentă la produse alimentare standardizate, industriale și făcute pe bandă rulantă, otrăvuri și pentru om, și pentru natură. Ea dezvăluie imensa putere economică, ideologică și politică a industriei alimentare, precum și legăturile mai puțin cunoscute dintre mâncare și conversație, dintre alimentație și putere sau dintre ceea ce mâncăm și geopolitică.
Înțelegerea acestei istorii este fundamentală dacă doriți să vă preocupați de propriul dumneavoastră regim alimentar, să mâncați sănătos și bine – și să salvați natura, de care depinde supraviețuirea omenirii.” (Jacques Attali)

Consultați cu încredere catalogul online http://catalog.bjbv.ro:8280/liberty/opac/search.do?mode=BASIC&action=search&queryTerm=uuid+%3D+5815aab7c0a8011424c9b3ae005aa354&operator=OR&_open=1

Lectură recomandată de Bibliotecar!

Recomandarea de săptămâna aceasta este cel de-al doilea roman al autorului britanic David Mitchell, „Visul numărul 9”, apărut în 2001 și publicat în 2018 la editura Humanitas, în traducerea lui Mihnea Gafița. Romanul poate fi împrumutat atât de la sediul central al bibliotecii județene, cât și de la filialele 1 și 5.

„Visul numărul 9” este una dintre acele rare opere literare care posedă câte ceva atractiv pentru orice tip de cititor. Înzestrat cu o „imaginație hiperfecundă” (așa cum îl descrie într-o recenzie Robert Macfarlane), David Mitchell dă dovadă de o îndemânare și o ușurință remarcabile în manevrarea unei game largi de genuri și stiluri narative, transformând capitala Japoniei într-un adevărat teatru al ficțiunii. Firul narativ central poate fi rezumat cât se poate de simplu: Eiji Miyake, un tânăr orfan de 20 de ani de pe insula Yakushima, vine în Tokyo în căutarea tatălui său, despre care nu cunoaște absolut nimic – singura sa legătură cu tatăl este numele avocatei acestuia, pe care intenționează să o întâlnească la firma de avocatură la care lucrează și să afle mai multe detalii despre identitatea lui. Această premisă – fiul în căutarea unui tată pierdut – nu este defel una originală; din contră, este o temă intens exploatată de bildungsromane și de opere literare ce au în centru familia. Ceea ce ferește însă cartea lui Mitchell de pericolul căderii în prozaicitate și monotonie este îmbrăcămintea insolită a acestei teme predilecte în literatura din toate timpurile și din toate spațiile geografice: grație resurselor creative ale autorului, căutarea tatălui este filtrată caleidoscopic printr-o serie de registre literare care de care mai surprinzătoare. Romanul debutează ca un thriller SF cu inflexiuni cyberpunk, amintind de universul imaginat de Ridley Scott în filmul „Blade Runner”; apoi, cartea împrumută elemente fantasy și horror, cu potopuri biblice care nimicesc metropola și crocodili monstruoși; în continuare, cartea ia forma unui roman polițist, cu filaje de tipul celor întâlnite în filmele noir, pentru ca după aceea să devină o poveste despre temuta lume interlopă a Japoniei, yakuza. Și toate acestea se întâmplă în primele o sută din cele mai bine de cinci sute de pagini ale romanului. Poate mai importantă decât tema căutării tatălui este cea a imaginației și a povestirii însăși: Mitchell încearcă de fapt să evidențieze posibilitățile nelimitate de care dispune literatura, puterea cuvintelor de a clădi lumi fantasmagorice și totuși la fel de tangibile ca cea în care trăim, lumi în care nu există granițe între realitate și vis, unde totul se află într-o strânsă dependență reciprocă. Cu influențe dintre cele mai variate – literatura lui Murakami, muzica lui John Lennon, cinematografia și jocurile video, istoria și spiritualitatea japoneză, urmările celui de-al Doilea Război Mondial asupra mentalului colectiv, fragmentarismul gândirii postmoderne etc. – și printr-o serie de genuri literare dezvoltate cu abilitate – bildungsroman, cronică de familie, tragedie, fantasy, thriller, horror, roman de dragoste, memorialistică de război, fabulă –, „Visul numărul 9” face parte, pe bună dreptate, din categoria celor mai originale romane contemporane.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

Cartea acestei săptămâni la Biblioteca Județeană Brașov este Arta subtilă a nepăsării de Mark Manson (București, traducere din engleză de Florin Tudose, Editura Lifestyle Publishing, 2017, 240 p.).

În acest ghid revoluționar, definitoriu pentru o întreagă generație, autorul ne învață că, pentru a fi fericiți, trebuie să renunțăm la a fi „pozitivi” mereu și trebuie, în schimb, să ne perfecționăm în învingerea obstacolelor.
Susținându-și afirmațiile cu cercetări academice și anecdote bine plasate, Manson argumentează că pentru a avea o viață mai bună trebuie să știm nu cum să transformăm lămâile în limonadă, ci cum să le tolerăm mai bine. El ne sfătuiește să ne cunoaștem limitele și să le acceptăm. Aceasta este adevărata sursă a puterii. După ce ne-am acceptat temerile, greșelile și incertitudinile, după ce încetăm să evităm adevărurile dureroase și începem să le înfruntăm, putem găsi curajul și încrederea pe care le căutăm cu disperare.
Adoptând pentru acest manifest un ton sincer și un limbaj direct, fără compromisuri, Manson încearcă să ne trezească la realitate pentru a putea duce o viață mai plină de satisfacții și mai ancorată în concret.

„Unii spun că sunt un idiot. Alții zic că le-am salvat viața. Citiți și decideți singuri!” (Mark Manson)
„Această carte te lovește ca o foarte necesară palmă peste față dată de cel mai bun prieten: amuzantă, vulgară și extrem de provocatoare. Citiți doar dacă sunteți dispus să renunțați la toate scuzele și să aveți un rol activ în a trăi o viață mai bună.” (Steve Kamb, bestselling author of Level Up Your Life and founder of NerdFitness.com)
„E o carte diferită de toate celelalte. Fiecare argument este profund adevărat, util și mai puternic decât pozitivitatea obișnuită. Succintă, dar surprinzător de profundă – am citit-o într-o noapte.” (Derek Sivers, fondator al CD Baby și autor al cărții Anything You Want: 40 Lessons for a New Kind of Entrepreneur)

Consultă cu încredere catalogul nostru online http://catalog.bjbv.ro:8280/liberty/opac/search.do?mode=BASIC&action=search&queryTerm=uuid+%3D+49655a6fc0a8011472d58ae900c309a0&operator=OR&_open=1

Lectură recomandată de Bibliotecar!

Marin Sorescu s-a născut la 29 februarie 1936, ca fiu al lui Ștefan Sorescu și al Nicoliţei din Bulzești. A urmat cursurile școlii primare în satul natal, apoi a continuat studiile la Colegiul Național „Frații Buzești” din Craiova și la Școala medie militară din Predeal. Studiile universitare le-a făcut la Universitatea „Alexandu Ioan Cuza” din Iaşi la Facultatea de Filologie (1955-1960), fiind licențiat în limbi moderne. A fost membru al Programului Internațional pentru Scriitori la Universitatea din Iowa – SUA. Marin Sorescu debta în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de parodii „Singur printre poeți”. În 1966 primește Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Poeme”, reușind să repete această performanță de încă 5 ori pe parcursul carierei sale. Printre volumele cele mai cunoscute se numără „Tușiți” (1970), „Suflete, bun la toate” (1972), precum și ciclul de 4 volume intitulat „La lilieci” (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume. Înainte de 1989 nu a putut să apară volumul intitulat „Poezii alese de cenzură” (1991), dintre care cea mai cunoscută este poezia Casa sub observație. Creația lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic și degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel, multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici („Unde fugim de acasă?” – 1967, „Cirip-ciorap” – 1993). La moartea scriitorului au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal și roman. Dramaturgia lui Marin Sorescu abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia „Setea Muntelui de sare”, care cuprinde piesele: Iona, Paracliserul și Matca. Paracliserul întruchipează tragedia artistului creator consumat de propria-i flacără ce nu lasă în trecerea sa prin lume decât impalpabile vestigii, niște „vorbe pe pereți.” Uneori autorul abordează fie teatrul contemporan, precum în Există nervi, fie teatrul istoric în A treia țeapă și Răceala sau comedii, precum Vărul Shakespeare, unde face uz de ironia mușcătoare. Din opera sa mai amintim: „Japiţa”, „Jurnal”, „Poemele sfârşitului”,”Traversarea”, „Apă vie, apă moartă”, „Ameţeala”, „Ecuatorul şi polii”. Marin Sorescu s-a stins din viaţă în Bucureşti în 8 decembrie 1996.

Expoziție aniversară organizată de Mioara Alvirescu, Secția de împrumut la domiciliu.