Recomandarea de săptămâna aceasta este primul roman al lui Franz Kafka, „America” (întâlnit și cu titlul de „Omul dispărut”), la care acesta a lucrat între 1911 și 1914 și care a fost publicat postum, în 1927, sub formă incompletă, de către prietenul și editorul său, Max Brod. Romanul este disponibil, în două traduceri diferite (una de Pop Simion și Erika Voiculescu, iar cealaltă de Parmena Zirina), la toate filialele bibliotecii; de asemenea, Centrul Cultural Maghiar deține și o traducere în limba maghiară.
Îmi pare o gravă nedreptate faptul că, spre deosebire de celelalte două romane ale sale – „Procesul” și „Castelul” – și de proza sa scurtă, primul roman la care a lucrat Kafka, „America”, a căpătat un statut periferic în creația sa literară, fiind citit mai degrabă cu scopul de a repera interesele tematice ale autorului și de a vedea modul în care a evoluat scriitura acestuia. Unele voci critice, printre care și Alina Purcaru, în prefața de la ediția din 2008, chiar îl consideră o apariție curioasă între celelalte scrieri ale lui Kafka, o carte mai optimistă și hazoasă, aptă să sfărâme mitul scriitorului singuratic și chinuit cu care acesta este adesea asociat. Îndrăznesc să spun că o astfel de perspectivă poate fi înșelătoare, întrucât umorul negru și ironia fină reprezintă o constantă a întregii opere kafkiene, iar acestea tind să se piardă la lectură tocmai datorită șabloanelor care sunt aplicate scriiturii lui Kafka. Mai mult, pentru mine „America” nu reprezintă defel o creație exotică, în care vocea atât de recognoscibilă lui Kafka ar fi dificil de identificat; dimpotrivă, am citit acest roman ca primul dintr-o trilogie a alienării, a represiunii, a mirajelor și ororilor modernității. Este drept că, în comparație cu celelalte două romane kafkiene, „America” are o construcție narativă mai convențională, ludicul este mai pregnant, alunecările în episoade suprarealiste mai rare, însă – luat în ansamblu – romanul nu doar că reflectă cât se poate de fidel viziunea lui Kafka din „Procesul” și „Castelul”, ci stă totodată mărturie pentru geniul artistic al acestui scriitor care excelează în toate registrele literare sub care a scris. Aici, deși este tentant să catalogăm „America” drept un roman cu tentă realistă, de critică socială, ce urmărește necazurile și frustrările unui imigrant adolescent, captiv într-o lume nouă confuză și deluzorie, Kafka rămâne la bază un expresionist care distorsionează în mod repetat realitatea (spre exemplu, Statuia Libertății este văzută de protagonist ca purtând o sabie în locul bine-cunoscutei torțe, spațiul geografic este înțesat de inadvertențe, reacțiile personajelor sunt frecvent inexplicabile, experiențele protagonistului de la hotelul unde lucrează pentru o scurtă perioadă și, ulterior, cele din locuința Bruneldei, sunt exagerate monstruos) pentru a scoate la suprafață adevăruri esențiale despre condiția umană modernă și pentru a ilustra conflictul dintre individ și forțe impersonale ce periclitează umanitatea acestuia. Este, de asemenea, ispititor să considerăm „America” un bildungsroman – în parte pentru că modelul literar asumat explicit de scriitor este chiar Dickens, cu al său „David Copperfield” –, dar protagonistul lui Kafka, Karl Rossman, al cărui parcurs printr-o lume adultă doldora de pericole și capcane amintește, ici și colo, de eroii dickensieni, nu ne lasă niciodată impresia că se maturizează sau că descoperă cheia spre integrarea în țara în care se vede exilat; din contra, Kafka îl supune iar și iar la întâmplări bizare, a căror traversare nu stârnește vreodată simțământul unui real progres. La fel ca Josef K. din „Procesul” sau K. din „Castelul”, Karl apare ca o fantoșă în mâinile unui păpușar sadic, ce-l poartă prin scenarii uneori ridicole, alteori de-a dreptul înfricoșătoare, determinându-ne pe noi, cititorii, să ne întrebăm cât de liberi suntem cu adevărat în viața de zi cu zi. În fine, romanul merită citit fie și doar pentru excelentul și înfiorătorul capitol final, „Teatrul liber din Oklahoma”, în care tema imposibilității comunicării, a absurdității aparatului birocratic și cea a individului pus față în față cu un sistem ostil sunt la fel de bine și memorabil dezvoltate ca în celelalte romane ale sale. În plus, ceea ce este și mai frapant la secvențele finale este faptul că autorul pare a anticipa ororile Holocaustului (prin acea învălmășeală a tuturor celor proaspăt angajați la teatru, după un proces straniu de triere, într-un tren în care li se spune că nu au nevoie să-și ia cu ei bagajele), astfel că zâmbetul final al lui Rossmann – acea notă de fals optimism din ultimele rânduri – devine pentru cititorul de astăzi un gest eminamente tragic.
Ultimele comentarii