Arhivă

Post Tăguit cu ‘voluntariat’

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

ianuarie 21st, 2021 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul care l-a consacrat pe Martin Amis ca unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani britanici, „Banii”, roman publicat în 1984 și apărut în traducerea lui Sorin Moise la editura Polirom în 2006. Acesta este disponibil la sediul central al bibliotecii județene brașovene atât în traducere, cât și în varianta originală din limba engleză.

Subintitulat „Scrisoarea unui sinucigaș”, romanul lui Martin Amis reprezintă echivalentul literar al unui atac de panică sau al unei căderi nervoase paralizante: de-a lungul a aproape 600 de pagini, protagonistul – John Self, un personaj atât de repugnant încât Rabelais însuși s-ar simți intimidat citindu-l – nu face decât să se scalde în excese, devorând și lăsându-se devorat până aproape de putriditate de viciile secolului XX (pornografie, fast-food, alcool, droguri, televiziune etc.). Acțiunea romanului este secundară – în fapt, cartea ar putea fi descrisă ca un roman fără intrigă –, Amis plasând accentul pe monologul interior al personajului principal, ale cărui gânduri patologice se derulează amețitor, cu o intensitate crescândă, astfel că lectura devine din ce în ce mai dificilă pe măsură ce epopeea lui Self se apropie de deznodământul inevitabil catastrofic și totuși, în mod paradoxal, surprinzător de optimist. Simbolul suprem al culturii capitaliste și de consum, existența lui Self gravitează exclusiv în jurul banilor, la al căror altar slujește cu ardoare; singurele precepte după care se călăuzește în viață sunt: cheltuie, acumulează, consumă, apoi repetă. Banul este pentru Self cel mai democratic element al vieții, o modalitate de a înfrunta distincțiile de clasă și un mijloc de a se ridica deasupra culturii și artei, pe care nu doar că nu le poate înțelege (ilustrativă este secvența când primește în dar „Ferma animalelor”, de Orwell, și este incapabil să sesizeze substratul alegoric al operei, citind-o literal), ci chiar le detestă din plin. John Self, asemeni protagonistului lui Philip Roth din romanul „Teatrul lui Sabbath”, este totalmente descărnat de cultură și redus la instincte animalice, servind drept un semnal de alarmă pentru toate formele de exces pe care societatea contemporană le încurajează – atât de grotesc și de deșănțat este acest personaj, încât chiar autorul, Martin Amis, își face apariția în mod repetat în text pentru a nu lăsa impresia că acesta împărtășește frământările, fixațiile și ideile reprehensibile ale protagonistului. Deși pentru cei mai mulți cititori perspectiva de a-l însoți pe protagonist pe un drum atât de lung al eșecului, al umilinței, al declinului și al autodistrugerii poate reprezenta un motiv just de a evita cartea, romanul merită însă citit pentru componenta sa puternic moralizatoare, pentru critica sa inteligentă, cu nerv și extrem de amuzantă asupra societății de consum și mai ales pentru scriitura excepțională, cu turnuri iscusite, energetice ale frazelor și cu jocuri de cuvinte ingenioase, egalată în literatura engleză probabil doar de Jane Austen.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

ianuarie 12th, 2021 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul de debut al scriitoarei britanice Zadie Smith, „Dinți albi”, publicat în anul 2000, pe când aceasta avea doar 24 de ani. Romanul a fost tradus în limba română de Alina Scurtu și a apărut la mai multe edituri (Leda, Polirom, Litera); în cadrul Bibliotecii Județene „George Barițiu”, romanul poate fi găsit la sediul central și la filialele 2, 3 și 5, iar varianta originală în limba engleză este disponibilă la Centrul Cultural Englez.

În spațiul anglofon, cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a cunoscut un reviriment al realismului pe plan literar, o întoarcere la romanul poliedric care îmbină cu tenacitate – à la Dickens – zeci de fire narative și miriade de personaje cu psihologii bine definite, oferind o imagine pătrunzătoare a realității. Desigur, experiența postmodernismului și-a spus cuvântul, astfel că noul realism avea să fie catalogat drept unul „isteric”, unul care interoghează însăși noțiunea de reprezentare realistă a lumii și care, datorită excesului ce-l caracterizează (exces de personaje, de informație, de teme și de fire epice), pare a se afla constant pe punctul de a exploda. Romanul de debut al lui Zadie Smith este adesea citat ca fiind un roman maximalist prin excelență, o construcție romanescă ambițioasă (atât ca întindere, cât și în ceea ce privește complexitatea tematică și structurală) ce are în centru saga a trei familii – una de imigranți bengalezi, alta mixtă etnic (formată dintre un englez și o tânără de origine jamaicană) și una de englezi de origine evreiască –, a căror experiențe reprezintă pentru autoare un prilej de a sonda cu acuitate societatea britanică contemporană și de a explora dinamica și moștenirea imperialismului britanic, alături de consecințele celui de-al Doilea Război Mondial. Orice încercare de a rezuma cât mai concis acțiunea romanului reprezintă însă un mare deserviciu adus inteligenței și viziunii totalizante a autoarei: exuberanța diegetică și propensiunea spre a îngloba, într-un efort demiurgic, elementele disparate ale realității spre a le da o coerență narativă sunt pur și simplu intimidante. Dacă aș fi nevoit însă să mă limitez la un singur atribut al acestui roman, probabil că aș alege să evidențiez fluiditatea lui – ușurința cu care Zadie Smith se joacă cu cronologia narațiunii, tranzițiile line de la o perspectivă narativă la alta și refuzul de a crea ierarhii între personaje (toate personajele sunt pentru autoare la fel de relevante în ansamblul cărții), stăpânirea unei game largi de registre stilistice, a căror alternare frecventă nu produce disonanțe și, în fine, dialogul permanent între diferite medii semiotice, dintre care cinematografia joacă un rol deosebit de important. Chiar dacă detractorii tipului de roman propus de Smith sau de unii precum Thomas Pynchon, Don DeLillo, Salman Rushdie sau David Foster Wallace îi acuză pe aceștia ca fiind incapabili să redea umanitatea personajelor lor datorită viziunii lor holistice, „isterice” asupra realității, „Dinți albi”, în ciuda arhitecturii sale complicate și a aglomerării de teme dintre cele mai diverse (știință, fundamentalism religios, prietenie, rasism, feminism, tradiție, dar și inginerie genetică sau botanică!) se poate mândri cu unele dintre cele mai expansive și mai memorabile personaje imaginate vreodată.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

decembrie 29th, 2020 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este primul roman al lui Franz Kafka, „America” (întâlnit și cu titlul de „Omul dispărut”), la care acesta a lucrat între 1911 și 1914 și care a fost publicat postum, în 1927, sub formă incompletă, de către prietenul și editorul său, Max Brod. Romanul este disponibil, în două traduceri diferite (una de Pop Simion și Erika Voiculescu, iar cealaltă de Parmena Zirina), la toate filialele bibliotecii; de asemenea, Centrul Cultural Maghiar deține și o traducere în limba maghiară.

Îmi pare o gravă nedreptate faptul că, spre deosebire de celelalte două romane ale sale – „Procesul” și „Castelul” – și de proza sa scurtă, primul roman la care a lucrat Kafka, „America”, a căpătat un statut periferic în creația sa literară, fiind citit mai degrabă cu scopul de a repera interesele tematice ale autorului și de a vedea modul în care a evoluat scriitura acestuia. Unele voci critice, printre care și Alina Purcaru, în prefața de la ediția din 2008, chiar îl consideră o apariție curioasă între celelalte scrieri ale lui Kafka, o carte mai optimistă și hazoasă, aptă să sfărâme mitul scriitorului singuratic și chinuit cu care acesta este adesea asociat. Îndrăznesc să spun că o astfel de perspectivă poate fi înșelătoare, întrucât umorul negru și ironia fină reprezintă o constantă a întregii opere kafkiene, iar acestea tind să se piardă la lectură tocmai datorită șabloanelor care sunt aplicate scriiturii lui Kafka. Mai mult, pentru mine „America” nu reprezintă defel o creație exotică, în care vocea atât de recognoscibilă lui Kafka ar fi dificil de identificat; dimpotrivă, am citit acest roman ca primul dintr-o trilogie a alienării, a represiunii, a mirajelor și ororilor modernității. Este drept că, în comparație cu celelalte două romane kafkiene, „America” are o construcție narativă mai convențională, ludicul este mai pregnant, alunecările în episoade suprarealiste mai rare, însă – luat în ansamblu – romanul nu doar că reflectă cât se poate de fidel viziunea lui Kafka din „Procesul” și „Castelul”, ci stă totodată mărturie pentru geniul artistic al acestui scriitor care excelează în toate registrele literare sub care a scris. Aici, deși este tentant să catalogăm „America” drept un roman cu tentă realistă, de critică socială, ce urmărește necazurile și frustrările unui imigrant adolescent, captiv într-o lume nouă confuză și deluzorie, Kafka rămâne la bază un expresionist care distorsionează în mod repetat realitatea (spre exemplu, Statuia Libertății este văzută de protagonist ca purtând o sabie în locul bine-cunoscutei torțe, spațiul geografic este înțesat de inadvertențe, reacțiile personajelor sunt frecvent inexplicabile, experiențele protagonistului de la hotelul unde lucrează pentru o scurtă perioadă și, ulterior, cele din locuința Bruneldei, sunt exagerate monstruos) pentru a scoate la suprafață adevăruri esențiale despre condiția umană modernă și pentru a ilustra conflictul dintre individ și forțe impersonale ce periclitează umanitatea acestuia. Este, de asemenea, ispititor să considerăm „America” un bildungsroman – în parte pentru că modelul literar asumat explicit de scriitor este chiar Dickens, cu al său „David Copperfield” –, dar protagonistul lui Kafka, Karl Rossman, al cărui parcurs printr-o lume adultă doldora de pericole și capcane amintește, ici și colo, de eroii dickensieni, nu ne lasă niciodată impresia că se maturizează sau că descoperă cheia spre integrarea în țara în care se vede exilat; din contra, Kafka îl supune iar și iar la întâmplări bizare, a căror traversare nu stârnește vreodată simțământul unui real progres. La fel ca Josef K. din „Procesul” sau K. din „Castelul”, Karl apare ca o fantoșă în mâinile unui păpușar sadic, ce-l poartă prin scenarii uneori ridicole, alteori de-a dreptul înfricoșătoare, determinându-ne pe noi, cititorii, să ne întrebăm cât de liberi suntem cu adevărat în viața de zi cu zi. În fine, romanul merită citit fie și doar pentru excelentul și înfiorătorul capitol final, „Teatrul liber din Oklahoma”, în care tema imposibilității comunicării, a absurdității aparatului birocratic și cea a individului pus față în față cu un sistem ostil sunt la fel de bine și memorabil dezvoltate ca în celelalte romane ale sale. În plus, ceea ce este și mai frapant la secvențele finale este faptul că autorul pare a anticipa ororile Holocaustului (prin acea învălmășeală a tuturor celor proaspăt angajați la teatru, după un proces straniu de triere, într-un tren în care li se spune că nu au nevoie să-și ia cu ei bagajele), astfel că zâmbetul final al lui Rossmann – acea notă de fals optimism din ultimele rânduri – devine pentru cititorul de astăzi un gest eminamente tragic.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

decembrie 17th, 2020 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este colecția de eseuri a scriitorului american David Foster Wallace, „Consider the Lobster and Other Essays”, tradusă în limba română de către Anca Dumitrescu și Lavinia Gliga cu titlul „Care-i treaba cu homarul?” și publicată în 2017 la editura Black Button Books. Cartea poate fi împrumutată atât de la sediul central, cât și de la filialele 2 și 5.

Trebuie spus din capul locului că însăși perspectiva de a parcurge volumul lui David Foster Wallace este intimidantă – este foarte probabil ca, deschizând la întâmplare cartea, să fii asaltat de multiple note de subsol care se întind pe pagini întregi, care lasă impresia că acaparează în totalitate texul propriu-zis, dar și de note de subsol subordonate altor note de subsol (ultimul eseu din colecție, „Gazda”, înlocuiește însă notele de subsol cu chenare dreptunghiulare inserate chiar în text, ce încadrează numeroasele adnotări ale autorului, simulând astfel experiența pe care ar fi avut-o cititorul dacă citea articolul pe internet, într-o interfață interactivă, așa cum fusese publicat inițial), toate alcătuind o rețea textuală densă, arborescentă, ce reflectă actuala afluență informațională și care totodată creează senzația că lectura nu reprezintă un act solitar, intruziunile auctoriale întreținând sentimentul unui permanent dialog între cititor și autor. Odată alungată această senzație incipientă de intimidare pe care primul contact cu textul o poate inspira, cititorul va putea descoperi o seamă de eseuri pe teme dintre cele mai diverse, scrise cu o neobișnuită luciditate, cu o ironie și un umor incredibil de nuanțate, punctate de o inteligență enciclopedică și de o viziune percutantă aptă să reveleze profunzimea și transcendentul din situațiile aparent cele mai prozaice.

Deși termenul de eseu poate sugera o scriitură aridă, academică sau tehnică, Wallace propune o variantă cu totul inedită a acestui gen, estompând granițele dintre ficțiune și non-ficțiune; astfel, cele mai multe dintre eseurile sale sunt mai curând micro-romane, cu personaje reale transformate în figuri romanești, abil conturate, cu o desfășurare a evenimentelor foarte bine gradată și cu tensiune epică menținută cu iscusință (aici merită în special menționate eseul „Sus, Simba”, în care Wallace își descrie experiența ca reporter în cadrul echipei lui John McCain, în campania sa din 2000 împotriva lui Bush, realizând o panoramă amplă și savuros scrisă a politicii americane și a întregului sistem electoral, și eseul care deschide volumul, în care autorul explorează industria filmelor pentru adulți, cu a sa misoginie inerentă, meditând pe seama alienării pe care dependența pornografică o aduce cu sine). În eseurile de tip recenzie ale unor cărți precum tomurile despre Dostoievski scrise de Joseph Frank, autobiografia unei jucătoare de tenis sau „Toward the End of Time”, romanul din 1997 al lui John Updike, obiectul recenziei reprezintă un simplu pretext pentru abordarea unor teme mult mai ample: contextul cultural postindustrial care i-a determinat pe scriitorii postmoderni – cu a lor detașare ironică specifică și autoreflexivitate – să fie incapabili să producă opere cu adevărat pasionale, vii, morale; relația aparent paradoxală dintre calitatea slabă a cărților autobiografice ale sportivilor și geniul non-verbal, starea totală de concentrare inexprimabilă a acestora, care le asigură succesul profesional și, în fine, narcisismul toxic al unei întregi generații de autori americani. Fie că analizează cu fervoare lupta dintre prescriptivism și descriptivism în lexicografia americană, umorul lui Kafka, implicațiile morale pe care le implică uciderea animalelor pentru hrană sau existența confuză, traumatizantă într-o societate post 11 septembrie 2011, Wallace – cu a sa sinceritate și claritate morală – ne impulsionează, în ultimă instanță, să citim lumea cu mai multă responsabilitate și spirit civic.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (4 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

decembrie 9th, 2020 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este cel de-al doilea roman al scriitorului bosniac Aleksandar Hemon, „Proiectul Lazarus”, finalist în anul 2008 al premiilor National Book Award și National Book Critics Circle Award. Romanul a fost tradus în limba română de Dan Sociu și a apărut inițial în 2011 la editura Polirom, iar în 2019 a fost retipărit la editura Black Button Books; poate fi împrumutat atât de la sediul central, cât și de la filiala 2.

Romanul lui Hemon debutează cu o atmosferă calmă profund înșelătoare: în Chicago-ul anului 1908, un tânăr imigrant evreu pe nume Lazarus Averbuch – supraviețuitor al pogromului de la Chișinău – se îndreaptă de la locuința sa mizeră din ghetou, unde trăiește împreună cu sora sa, Olga, spre centrul orașului, în căutarea domiciliului șefului poliției, George Shippy. După ce bate la ușa acestuia și este alungat, sub privirea scrutătoare și circumspectă a menajerei, se plimbă senin și confuz pe străzile din apropiere, plutind impasibil ca o fantasmă, își cumpără câteva bomboane dintr-o prăvălie și revine la casa lui Shippy – de data aceasta, îi este permisă intrarea, îl întâlnește pe acesta, dar într-un moment de panică nejustificată, șeful poliției îl imobilizează și-l omoară, lăsând în încăpere o perdea groasă de fum, ce va înghite cu sine motivul morții lui Lazarus, moarte ce amenință să inflameze paroxistic tensiunile xenofobe și revoltele anarhiste din acea perioadă.

Cel de-al doilea capitol trădează așteptările cititorului: povestea lui Lazarus este amânată, pentru ca romanul să își schimbe brusc coordonatele narative sau, mai degrabă, să își dezvăluie rotițele care îi alcătuiesc mecanismul. Naratorul romanului propriu-zis nu este o instanță anonimă, obiectivă, autoritară și omniscientă, așa cum vocea primului capitol sugerează; naratorul se dovedește a fi Vladimir Brik, un scriitor bosniac stabilit în America începutului de secol 21, atras de povestea lui Averbuch pe care o descoperă într-un ziar. Acesta se decide s-o exploreze în profunzime și să o imortalizeze într-un roman, dar pentru aceasta hotărăște că trebuie să reconstituie personal traseul parcurs de Averbuch din Moldova spre Chicago. După ce obține o bursă, acesta îl invită pe unul din vechii săi prieteni din Sarajevo, Rora, un fotograf cu o apetență molipsitoare pentru povestiri de război și bancuri cu personajele comice arhetipale ale umorului bosniac – Mujo și Suljo – într-o odisee de coșmar, a regretelor, a durerii și a amărăciunii prin Cernăuți, Lvov, Chișinău, București și, în fine, Sarajevo.

Desfășurarea capitolelor ia forma unui un zig-zag amețitor între evenimente ficționale și istorice, între o Americă de început de secol 20, erodată de tensiuni sociale, politice, înveninată de rasism și xenofobie, și una contemporană, paralizată încă de evenimentele de pe 11 septembrie 2001, la fel de dezbinată și haotică, ce pare să nu fi învățat nimic din experiența istoriei, între un Vest înșelător, uniformizant și steril și un Est amorțit, neguros, incomprehensibil și fals-reconfortant pentru cel care-și caută rădăcinile, între dramele sângeroase ale istoriei și tragediile individuale. Roman postmodern construit pe paralelisme, analogii, procedee metaficționale, meditație ironică pe teme identitare, morale și istorice, „Proiectul Lazarus” reprezintă o lectură antrenantă, brăzdată de umor negru, neliniște și, poate cel mai vizibil, de multă durere.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

decembrie 2nd, 2020 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este povestea autobiografică „O odisee”, de Daniel Mendelsohn.

Daniel Mendelsohn, profesor universitar, clasicist, traducător al lui Kavafis și critic literar american, oferă prin excelentul său volum publicat în 2017, „O odisee. Un tată, un fiu și o epopee”, un exemplu grăitor pentru modul în care literatura poate funcționa ca un important instrument de cunoaștere a lumii, a propriei persoane și a relațiilor cu celălalt, îmbogățindu-ne experiențele și ajutându-ne să dăm sens și ordine înlănțuirilor de evenimente din viața noastră pe care, uneori, suntem tentați să le catalogăm drept pur arbitrare.

Cartea lui Mendelsohn împletește cu remarcabilă măiestrie genul memorialistic și exegeza literară, dovedind nu doar o adâncă reverență față de creațiile antice care stau la baza culturii occidentale, a căror influență nu arată vreo clipă semne de oboseală, ci și o puternică și sinceră dragoste pentru acestea, fiind pe deplin conștient și mândru de responsabilitatea sa de a face parte dintr-o lungă tradiție de intelectuali pentru care studiul și predarea valorilor și culturii clasice reprezintă un mod de viață. O lectură proaspătă a celor două epopei atribuite lui Homer – „Iliada” și „Odiseea” – poate fi un atu pentru cititorul care se decide să parcurgă propria odisee a lui Mendelsohn – explorarea relației cu tatăl său și încercarea de a-l înțelege –, însă nu reprezintă o condiție obligatorie, aspect ce dovedește abilitățile sale de bun pedagog, care are mereu grijă să nu fie didactic și care îi prezintă cititorului informația nu într-un mod autoritar, ci prin intermediul strategiilor euristice de predare, la fel cum face cu studenții săi în cadrul propriului seminar despre „Odiseea”. Structurată în șase secțiuni ce corespund diviziunilor pe care specialiștii le-au stabilit în studiile și comentariile pe marginea textelor homerice – Proem, Telemahiada (Educația), Apologoi (Aventuri), Nostos (Întoarcerea acasă), Anagnorisis (Recunoaștere), Sêma (Semnul) –, cartea lui Mendelsohn oglindește cu fidelitate și ingeniozitate episoadele din epopeea antică, întreprindere ce amintește de „Ulisele” lui Joyce; însă, spre deosebire de acesta, care-și propune practic să rescrie „Odiseea” și să construiască o epopee a experienței moderne, obiectivele lui Mendelsohn sunt mult mai modeste și mai intime: autorul se folosește de arhitectura homerică spre a parcurge, asemeni lui Telemah, o călătorie de reconstituire și analiză a legăturii sale cu Jay Mendelsohn, tatăl său, și totodată o călătorie introspectivă, de autocunoaștere. Matematician de formație, dar – după cum însuși mărturisește – interesat de limbile și cultura clasice (la al căror studiu a fost nevoit să renunțe în tinerețe), tatăl insistă să asiste la seminarul fiului său despre „Odiseea”, unde se va dovedi – spre exasperarea, și apoi spre admirația autorului – un participant dificil, dar cu un spirit acut al observației și un coleg de clasă apreciat de ceilalți studenți, ale cărui puncte de vedere se ciocnesc adesea de cele ale fiului său. Intervențiile tatălui sunt folosite de către autor și ca un procedeu narativ menit să amintească de compoziția circulară a epopeilor antice – astfel, aproape fiecare comentariu al lui Jay Mendelsohn declanșează, în mod similar cu madlena lui Proust, rememorări din tinerețea autorului legate de tatăl său și de oamenii apropiați din viața acestuia; alte ori, narațiunea sare în viitor, descriind croaziera tematică pe care avea s-o facă împreună cu tatăl său, reconstituind drumul parcurs de Ulise spre Ithaca, și ultimele momente din viața tatălui.

Emoționantă, inteligentă, instructivă (fără a fi aridă), povestea autobiografică a lui Daniel Mendelsohn preia temele, motivele și structura epopeii homerice spre a ilustra cum operele fundamentale ale umanității continuă să ne vorbească chiar peste milenii, îmbogățindu-ne experiența și lăsându-se, la rândul lor, îmbogățite de experiențele noastre contemporane.

Cartea a apărut în 2019 la editura Polirom în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu și poate fi împrumutată de la sediul central, precum și de la filialele 2 și 5.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

noiembrie 18th, 2020 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul „Meridianul sângelui”, de Cormac McCarthy, o operă fundamentală a literaturii americane de secol XX și o realizare literară comparabilă ca însemnătate cu romane care au devenit sinonime cu ethosul american, precum „Moby-Dick”, de Herman Melville, „Absalom, Absalom!”, de William Faulkner, și – mai recent – „Underworld”, de Don DeLillo, „Preaiubita”, de Toni Morrison, sau „Infinite Jest”, de David Foster Wallace. Spre deosebire de toate aceste romane, „Meridianul sângelui” este și cel mai greu digerabil, și aceasta nu din considerente ce țin de tehnica narativă, limbaj sau dimensiune – deși stilul arhaizant, frecventele aluzii religioase, literare și filosofice, amplele descrieri ale spațiului geografic și frazeologia neobișnuită a autorului cer un efort imens de concentrare din partea cititorului –, ci mai degrabă din cauza secvențelor de o cruzime ieșită din comun, ce l-au determinat chiar și pe un cititor de cursă lungă, precum reputatul critic literar Harold Bloom, să renunțe de două ori la carte (odată citit în întregime, acesta a declarat însă că niciun alt autor contemporan nu a reușit să creeze un roman mai memorabil ca acesta). La McCarthy, totul este sângeriu – deșertul, preria, munții, cerul, luna, stelele, nimic nu pare să fi scăpat de urmele violenței, întregul univers ia forma unui ocean de sânge în care planete, oameni și animale se scaldă fără niciun rost, în afară poate de acela de a pricinui și mai multă durere. Cu toate acestea, autorul nu lasă impresia că ar urmări să epateze, să șocheze în mod gratuit, lungile sale pasaje descriptive, de o obiectivitate frustă, lipsită de orice urmă de senzaționalism fiind cel mai bun argument în acest sens: naratorul înregistrează carnajele și atrocitățile înfăptuite de banda de mercenari condusă de căpitanul Glanton, la jumătatea secolului al XIX-lea, întocmai ca un aparat de filmat, fără să intervină la montajul ulterior al filmului, lăsând imaginile să curgă în derularea lor brută. În paginile lui McCarthy, nu există o autoritate morală, răul nu este contrapus binelui, personajele pozitive lipsesc cu desăvârșire, nu se încearcă, în maniera altor westernuri revizioniste, o repunere în lumină a relației dintre populațiile native și expansionismul rapace al americanilor, ci se documentează coborârea în infern a cetei de mercenari, ca o alegorie pentru întreaga filosofie din spatele conceptului de Destin Evident (Manifest Destiny), conform căreia civilizarea vestului era o datorie divină a poporului american. În fine, deși autorul acordă mai multă atenție descrierii evenimentelor exterioare decât personajelor, astfel că cititorul nu are vreodată acces la gândurile acestora – probabil tocmai pentru a sugera absența umanului, anularea totală a dihotomiei dintre om și animal, dintre rațiune și instinct, anti-westernul alegoric al lui McCarthy este dublat de un strat mitic, grație referințelor biblice și, mai ales, imaginii Judelui Holden, o prezență aproape supranaturală, cu înfățișare terifiantă și inteligență nemărginită, un adevărat meșteșugar al războiului și cea mai înfiorătoare reprezentare literară a Răului, fără îndoială unul dintre cele mai memorabile personaje ale literaturii universale, redat cititorului exclusiv prin dialog și faptele sale.

Adesea apreciat ca un veritabil pretendent la titlul de „Mare Roman American” – acea creație romanescă monstruoasă prin întindere și complexitate, aptă să redea cu stranie limpezime și intimidantă pricepere esența însăși a spiritului american, devenind astfel o oglindă a identității naționale fragmentate, a conștiinței tulbure a poporului american, a vocilor individuale care îl alcătuiesc –, „Meridianul sângelui sau Amurgul purpuriu al Vestului” rămâne, la 35 de ani de la publicare, o operă ce lasă o amprentă indelebilă în conștiința oricărui cititor, fascinând, uluind și înspăimântând deopotrivă.

Romanul a fost publicat în 2011 la editura Polirom, într-o excelentă traducere realizată de Iulia Gorzo, putând fi împrumutat de la sediul central.

Recomandare de carte de Vlad Babei, voluntar pentru citit.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

noiembrie 10th, 2020 Fără comentarii

Recomandarea de carte de astăzi este volumul Sărbătoarea continuă, de Ernest Hemingway.

Publicat postum de către soția sa în 1964 și republicat în 2009 într-o ediție care urmărește cu mai mare fidelitate manuscrisele autorului, „Sărbătoarea continuă” reprezintă o fereastră către anii de ucenicie literară a lui Hemingway la începutul perioadei interbelice în Paris și totodată o imagine-document a scenei culturale franceze și a comunității de artiști americani și europeni expatriați, comunitate prin operele căreia avea să se contureze și să ia amploare curentul modernist în domeniul artelor. Scris în ultimii ani de viață ai autorului, într-o perioadă în care sănătatea fizică și psihică a acestuia se dezintegra într-un ritm din ce în ce mai alarmant, pe fondul a numeroase accidente neobișnuite și a unui tratament cu electroșocuri pentru mai multe episoade depresive și închipuiri paranoice, care a avut ca efect secundar declanșarea unei disfuncții cognitive cu impact nimicitor asupra creativității sale, volumul lasă impresia unei încercări a autorului de a se elibera de marasmul existențial în ghearele căruia se afla captiv prin intermediul scrierii de tip confesional și comemorativ.

Structurat în 20 de schițe ce pot fi citite independent, neordonate în sens cronologic, prefațate de afirmația conform căreia cartea poate fi citită atât ca ficțiune, cât și ca adevăr – cititorul fiind invitat să adopte oricare dintre aceste perspective –, volumul este remarcabil prin lumina inedită pe care scriitura o aruncă asupra personalității lui Hemingway și asupra bucătăriei sale interne. Asociat în mod tradițional cu idealurile de onoare, bravură, disciplină, masculinitate extremă, rezistență și înarmat cu o atitudine stoică în fața morții, eroul hemingwayan confruntă asperitățile destinului fără a-și dezvălui vreodată sentimentele sau temerile, evită să dea prilejul insinuării oricărei drame – de aici și scrisul laconic, chiar monoton, ce respinge cu desăvârșire podoabele literare, descrierile ample, construcții logoreice istovitoare, pledând în schimb pentru o limpezime lingvistică aptă să sugereze tensiunea din spatele cuvintelor, și nu să o dezvăluie în mod fățiș. Deși Hemingway nu renunță în memoriile sale la scriitura pentru care a devenit celebru, ceea ce este surprinzător este faptul că, spre deosebire de eroii săi – și în ciuda propriei sale imagini încărcate de machism –, autorul nu se ferește să-și mărturisească fragilitatea, să își înfrunte deciziile luate în tinerețe (în acest sens, pasajele în care se mustră pentru modul în care a spulberat armonia primei sale căsnicii reprezintă un moment neobișnuit de intim pentru un bărbat care a evitat întotdeauna să-și facă cunoscute sentimentele) și, în general, să deconstruiască mitul propriei sale persoane.

Așa cum menționasem mai devreme, planul intim-confesiv este dublat de portretele dedicate mai multor membri ai „Generației pierdute” – generație botezată, după cum putem afla chiar din volumul lui Hemingway, de scriitoarea Gertrude Stein, care a preluat sintagma de la un mecanic auto francez –, cele mai multe dintre acestea fiind deloc măgulitoare. E greu de imaginat de ce Hemingway a ales să includă în volumul său atâtea pagini caustice, care trădează o intensă amărăciune, însă cert este că în aceste secțiuni rezidă totodată și nucleul comic al volumului: capitolele dedicate relației sale cu F. Scott Fitzgerald, cu ale sale complexe și apucături ipohondrice, reprezintă un adevărat tur de forță umoristic, plin de savoare (nu de același tratament are parte soția acestuia, Zelda, însă, Hemingway considerând că aceasta a stat la baza declinului lui Fitzgerald). Pe lângă Fitzgerald, cititorul se poate delecta cu portretele unora ca Ezra Pound (cel mai apropiat prieten al lui Hemingway din acea perioadă), James Joyce, Sylvia Beach, Alice B. Toklas, Ford Madox Ford sau Wyndham Lewis. Personajul central în carte nu este însă nici naratorul, nici soția sa, Hadley (căreia îi creează, aproape exclusiv prin dialog, o imagine idealizată, angelică, modelată de dragoste profundă, nostalgie, dor și regret), și nici altul dintre numeroasele personaje care o populează, ci Parisul însuși, cu cafenelele și restaurantele sale emblematice, hipodroame, străduțe labirintice, locuințe deopotrivă modeste și extravagante, galerii de artă unde artiștii înfometați își pot ascuți simțurile critice prin contemplarea picturilor cu stomacul gol (cel mai bun stimulent, așa cum aflăm de la Hemingway), Parisul interbelic ce a găzduit și inspirat atâția intelectuali și artiști care au transformat lumea prin creațiile lor.

Romanul a fost publicat în 2008 la editura Polirom, în traducerea lui Ionuț Chiva, și poate fi împrumutat de la sediul central, filialele 2, 3 și 5.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (4 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

noiembrie 3rd, 2020 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este volumul „Franny și Zooey”, de J. D. Salinger, alcătuit din două povestiri atât de strâns legate între ele, încât pot fi percepute ca fuzionând într-o construcție narativă de sine stătătoare (de altfel, preocuparea aproape obsesivă a lui Salinger pentru aceste două personaje și pentru ceilalți membrii ai familiei Glass este reflectată și în alte povestiri, autorul mărturisind, în mai multe interviuri, că reprezentarea literară a acestei familii fictive constituie pentru el un proiect de lungă durată și o remarcabilă sursă de bucurie). Volumul a fost publicat în 1961, la zece ani după apariția primului (și singurului) său roman, „De veghe în lanul de secară”, opera definitorie a unei întregi generații, a cărei apreciere și relevanță nu și-au pierdut nici azi din strălucire. În cadrul Bibliotecii Județene „George Barițiu”, volumul este disponibil, în traducerea Mihaelei Dumitrescu, atât la sediul central, cât și la filialele 3 și 5.

Nu vă lăsați decepționați atunci când vă apropiați de ceea ce pare a fi, judecând strict după dimensiunile modeste, un volumaș firav și anemic, care lasă impresia că poate fi citit dintr-o suflare, pe repede-nainte, pe post de distracție menită să facă o pauză de la activitățile cotidiene ceva mai tolerabilă. Desigur, cititorul este liber să adopte orice strategie crede de cuviință atunci când se înhamă la lectura unei cărți, însă în cazul de față brevitatea operei este mai degrabă marca unui scriitor care și-a perfecționat într-atât meșteșugul încât este capabil să concentreze semnificații multiple, teme amplu dezvoltate și personaje complex conturate fără a face risipă de cuvinte, și nu promisiunea unei lecturi facile și rapide pentru cititorul mereu presat de timp și de responsabilități.

Franny și Zooey, mezinii numeroasei și neobișnuitei familii Glass – remarcabilă prin precocitatea și inteligența excepțională a celor șapte copii, fiecare înzestrat cu abilități intelectuale intimidante, interese filosofice și religioase și preocupări artistice –, traversează fiecare câte o criză, întreținută pe de o parte de falsitatea copleșitoare pe care o resimt la toate nivelurile societății și de lipsa de sens a lumii materiale în mijlocul căreia se simt abandonați și, pe de altă parte, de povara de a fi dotați cu o minte prea strălucită, de o luciditate și reflexivitate aproape patologice, care scrutează cu o privire neiertătoare idealurile pe care se fundamentează existența tuturor celor din jurul lor, o minte complet deziluzionată de valorile profesate de sistemul educațional american, dar și de celelalte instituții sociale, precum și de conformismul sufocant încurajat de acestea. Un alt element declanșator al conflictelor interioare prin care cei doi protagoniști trec este influența, mai mult sau mai puțin benefică, a fraților mai mari, Buddy și Seymour, care au avut un rol formativ determinant în evoluția intelectuală și spirituală a mezinilor: deși aceștia s-au îngrijit cu religiozitate de formarea fraților lor mai mici, introducându-i de la o vârstă extrem de fragedă în lucrările filosofice esențiale din spiritualitatea occidentală și orientală și înoculându-i cu un sistem rațional, critic de raportare la lume, Zooey și, mai ales, Franny au dificultăți în a gestiona înțelepciunea acumulată și de a o aplica, în manieră personalizată, la propria viață. Acuitatea intelectuală a acestora a devenit atât de bulversantă, încât nu doar că nu mai sunt în stare să poarte o discuție cu altcineva fără să identifice imediat contradicțiile, erorile logice, superficialitatea și cabotinismul interlocutorilor, ci au devenit cu totul incapabili să se privească pe sine într-o manieră pozitivă.

Dacă prima nuvelă din volum are rolul de a reliefa drama spirituală pe care Franny o trăiește odată cu conștientizarea fățărniciei și a meschinăriei lumii înconjurătoare, dar și propria vanitate, alienare și neputință de a-și comunica trăirile celorlalți, cea de-a doua nuvelă ia forma unui mini-bildungsroman, în care Franny, ajutată de Zooey, învață să se purifice de sentimentele negative pe care inteligența, spiritul de observație și dezgustul față de conformismul celorlalți i le-au inspirat și să înțeleagă că soluția de a te vindeca de această repulsie și deziluzie nu constă atât în a te detașa de realitatea imediată și de a căuta evadarea într-un plan spiritual, ci de a vedea prezența sacrului în oricine și orice te înconjoară.

Lectură recomandată de Vlad Babei, voluntar pentru citit!

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

octombrie 27th, 2020 Fără comentarii

Cartea recomandată săptămâna aceasta este romanul de debut (și singurul publicat în timpul vieții sale) al lui Raymond Radiguet, „Neastâmpăr” (apărut în română și sub titlul de „Diavolul în corp”, o traducere directă a titlului original, „Le Diable au corps”), care a fost tradus de către Demostene Botez. Îl puteți împrumuta atât de la sediul central, cât și de la filialele 2, 4 și 5, fiind disponibilă și varianta originală în limba franceză, precum și traducerea în limba maghiară.

Cu toate că mă străduiesc, pe cât posibil, să abordez și, apoi, să evaluez o carte strict prin prisma relației pe care am avut-o cu textul în sine, fără a lăsa să se strecoare elemente care nu sunt imanente acestuia, îmi dau bine seama că este dificil – dacă nu imposibil – să analizezi o operă de artă în mod izolat de contextul social, cultural și istoric care a produs-o. Lucrurile se complică și mai mult atunci când unele opere literare sunt vădit sau presupus autobiografice: cât de mult mai poți aprecia opera ca produs de sine stătător, fără să fii tentat să verifici cât de bine se pliază aceasta cu viața celui care a scris-o? Atunci când granița dintre literatură și biografie este estompată, intervin de multe ori alte criterii de apreciere a textului, iar relația cu opera și cu autorul poate dobândi alte dimensiuni. Astfel, în cazul romanului lui Radiguet, mărturisesc că m-a interesat în egală măsură biografia autorului, care – și sper să fie doar o tristă aparență – aproape că eclipsează producția sa artistică.

Monsieur Bébé, așa cum îl alintau apropiații pe Raymond Radiguet, a fost un „enfant terrible” al scenei culturale pariziene de la finele Primului Război Mondial, un tânăr precoce și un scriitor promițător, deosebit de apreciat în cercurile moderniste și avangardiste ale vremii: a fost învățăcelul și amantul lui Jean Cocteau, sub îndemnul și ocrotirea căruia a scris romanul, și bun prieten cu Coco Chanel, Picasso, Hemingway și Brâncuși (cu care a plecat, pe neanunțate, timp de vreo două săptămâni, în Corsica, spre exasperarea mult prea posesivului Cocteau). Romanul a început să-l scrie pe când avea 17 ani, iar trei ani mai târziu, în 1923 – ajutat și de o campanie publicitară condusă cu abilitate de editorul său – a văzut lumina tiparului, fiind întâmpinat de șocul, stupoarea, dar și aprecierea oarecum sfioasă a publicului parizian, care a văzut în Radiguet un scriitor scandalos, dar neîndoielnic înzestrat cu o voce literară matură, bine articulată. Câteva luni mai târziu de la publicare, Radiguet avea să moară de febră tifoidă, la doar 20 de ani, privând literatura franceză de o viziune artistică unică, neobișnuit de cristalizată pentru vârsta sa.

În „Neastâmpăr”, Radiguet pornește de la o experiență personală, iar cititorului familiarizat cu amănunte din viața autorului nu îi va lua mult timp să-și dea seama ca personajul principal este un alter ego al acestuia: la vârsta de 14 ani, în timpul războiului, Radiguet a trăit o idilă alături de o femeie mai în vârstă decât el. Prin intermediul protagonistului nenumit, un tânăr de 16 ani dintr-o familie bună care se îndrăgostește de o fată mai mare cu trei ani decât el, Marta, al cărei soț este plecat pe front, Radiguet reconstituie și examinează – fără semne de afectare sau duplicitate – psihologia adolescentului zbuciumat de trezirea impulsurilor carnale, confuzia provocată de tranziția prea abruptă de la jocurile, capriciile și naivitățile copilăriei la responsabilitățile complicate și regulile terne ale lumii adulților, dar și egoismul și cruzimea îndrăgostitului pervertit de iluzia că iubirea îi permite să aibă control absolut asupra sentimentelor și acțiunilor persoanei iubite. Romanul debutează cu asumarea deschisă de protagonist a potențialelor reproșuri sau mustrări pe care cititorul i le-ar putea aduce în ceea ce privește acțiunile relatate, acesta mărturisind că pentru el și pentru toți ceilalți de vârsta lui războiul a însemnat doar o vacanță mare și nimic mai mult: tocmai această perspectivă este, după părerea mea, și punctul forte al cărții. Cu toate că dragostea dintre Marta și protagonist, caracterizată printr-o intensitate maladivă și, în ultimă instanță, printr-o pasiune obsesivă și autodistrugătoare, este evocată cu dibăcie, grație lucidității introspecției și autenticității pe care o conferă scriitura autorului de doar 17 ani, ceea ce mi s-a părut și mai fascinant în cartea lui Radiguet este tocmai această perspectivă candidă asupra urmelor adânci pe care războiul le lasă în orice societate. Chiar dacă autorul nu acordă atenție în mod explicit războiului – imaginile ororii, cu excepția unor santinele, a soldaților care vin în permisie și a unor urlete distante de tunuri, lipsesc cu desăvârșire din roman –, sunt interesante de observat transformările subtile pe care acesta le generează: în absența bărbaților, copiii caută să le substituie rolul, provocând un dezechilibru în structura socială și familială; în absența soților, soțiile sunt tulburate de singurătate și de incertitudinea și fragilitatea căsniciei lor, care poate fi oricând sfărâmată datorită calamităților de pe front. În paralel cu lumea tranșeelor, pe frontul de acasă se duc și acolo lupte, însă de altă natură: lăsați singuri, adolescenții luptă să se afirme, caută să evadeze de sub tutelajul adulților și să se răzvrătească împotriva regulilor de etichetă dominante ale societății. Astfel, nu e de mirare că apariția romanului a fost însoțită de un scandal cutremurător, ce a dus în cele din urmă și la interzicerea sa: Radiguet dezvăluie, cu surprinzătoare maturitate și spirit de observație, că echilibrul, liniștea și regenerarea fizică și psihică pe care, odată întorși acasă de pe front, soldații își imaginează ca le vor găsi acasă, împreună cu oamenii pe care au fost nevoiți să-i abandoneze, sunt doar iluzorii. Ceea ce însemna acasă înainte de război înseamnă acum altceva, ceva pe care oamenii nu sunt încă în stare să-l conștientizeze, să-l confrunte și să-l accepte.

Carte recomandată de Vlad Babei.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (5 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,