Arhivă

Post Tăguit cu ‘voluntariat’

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

aprilie 13th, 2021 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul „Strada”, scris de Adrian Chivu și publicat în anul 2012 la editura Polirom. Acesta este disponibil în cadrul bibliotecii județene la sediul central și la filiala 5.

Unul dintre principalele riscuri pe care le presupune construirea unei întregi narațiuni din perspectiva unui copil sau a unui adolescent este contaminarea acesteia cu observații, exprimări, concepții, judecăți care pot trăda viziunea scriitorului adult, prejudiciind astfel autenticitatea scriiturii și întreg demersul narativ. Adrian Chivu, un scriitor care a manifestat și în alte texte o atenție deosebită față de stil și de perspectiva eului naratorial (în „Caiet de desen”, de exemplu, punctul de vedere îi aparține unui adolescent care suferă de o tulburare cognitivă), reușește cu brio să redea gândurile și observațiile lui Traian Rusu, un copil de clasa a V-a din Bucureștiul ultimilor ani ai regimului comunist, creând un stil cât se poate de primar, în absența unui termen mai potrivit – o voce ternă, uniformă, fără inflexiuni, un ton căruia îi lipsește în mod credibil maturitatea emoțională și intelectuală necesară pentru a decoda semnificația evenimentelor în care el sau cei din jurul său sunt implicați.

Structurat în 29 de capitole, fiecare constând dintr-o singură frază lipsită de semne de punctuație, romanul urmărește câteva zile din viața aparent banală a lui Traian, un copil ca toți alții care se află la vârsta primilor fiori erotici și a dezamăgirilor, a prieteniilor, a jocurilor și a ștrengăriilor și, pentru cei care au copilărit în era pre-internetului, o vârstă a oracolelor, a schimbului de timbre și a țevilor cu cornete de hârtie. Am ținut să insist pe sintagma „aparent banală” pentru că, dincolo de toate acestea, imaginația debordantă proprie copilăriei este cea care animă strada pe care locuiește eroul, reprezentând o portiță către un univers aproape mitic, unde granița dintre viață și moarte este inexistentă. Astfel, pe lângă experiențele de la școală, cozile de la magazin, acel du-te-vino amețitor la mătușa sa, casa lui Mircea, scara lui Cip și înapoi acasă, Traian este prins într-un adevărat scenariu detectivistic, fiind convins că unchiul său, plecat pentru câteva zile de acasă, a fost asasinat de mătușa sa și că, odată întors, acesta este de fapt un strigoi care caută să se răzbune pe întreg cartierul, negăsindu-și liniștea până când trupul său va fi înmormântat creștinește.

Am apreciat mult modul în care firul fantezist-polițist (o sursă majoră de situații comice) se împletește cu secvențe, aluzii, frânturi de conversații (câteva exemple concrete: pene de curent, cozi interminabile la alimentări și penuria alimentară, problema avortului, zvonurile despre iradierea celor care traversează hotarele statului etc.) peste care protagonistul trece rapid cu vederea, dar care cititorului îi trezesc azi un gust amar, dureroase și sumbre mărturii ale unei epoci pe care numai acea dulce narcoză care este copilăria le poate voala.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

Recomandarea de săptămâna aceasta este volumul memorialistic al criticului literar Gabriel Dimisianu, „Amintiri și portrete literare” (Humanitas, 2013), disponibil în cadrul Bibliotecii Județene „George Barițiu” din Brașov atât la sediul central, cât și filialele 2 și 5.

Deloc ostentative sau egolatre – cu excepția ultimelor pagini, vădit mai confesive, autorul pare a-și camufla constant prezența spre a nu știrbi din spațiul rezervat evocării personajelor –, rememorările lui Gabriel Dimisianu despre lumea literară a perioadei postbelice surprind și captivează prin onestitate, afecțiune și căldură, ceea ce este cu atât mai remarcabil cu cât perioada pe care o reconstituie a fost una sufocată de condiții atât de vitrege, o perioadă cu totul ostilă expresiei de orice natură. Deși o parte însemnată a textelor incluse în volum a apărut în revistele literare din anii imediat de după momentul ’89, autorul își exprimă lămurit intenția de a pune dinaintea cititorilor o carte unitară, ceea ce se și poate constata cu lesniciune – ordinea textelor componente nu este defel una aleatorie, existând o progresie logică și mai multe nuclee tematice. Astfel, rememorările de la început sunt legate de personalități – intimidante pentru tânărul critic de atunci – ale perioadei interbelice (Tudor Vianu, Georgeta Cancicov, Ury Benador sau Tudor Arghezi), apoi în prim-plan își fac apariția autoritățile lumii scriitoricești din perioada comunistă (Zaharia Stancu, Ovid S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Geo Bogza, G. Ivașcu, Geo Dumitrescu), poeți și critici care sunt recuperați pe fondul dezghețului ideologic (Mihail Crama, Ion Caraion, V. Streinu și Șerban Cioculescu), colegii de breaslă (N. Manolescu, Mircea Iorgulescu, Matei Călinescu), precum și tinerii poeți și scriitori postbelici (Sorin Titel, N. Stănescu, Fănuș Neagu, Cezar Baltag, N. Breban, Nicolae Velea, Tiberiu Utan, M. Mihalaș), pentru ca, spre final, autorul să includă câteva notații confesive (unul dintre cele mai emoționante texte din volum și cu cea mai mare încărcătură nostalgică este acela în care autorul zugrăvește un amplu tablou al Brăilei antebelice, focalizând pe motorul care alimenta viața culturală de atunci, librăria lui Teodor Manea).

Merită precizat că, pe lângă amintirile, portretele literare și textele de factură confesivă, autorul reușește să redea cu limpezime transformările subtile survenite în politica externă și internă, împreună cu consecințele acestora în plan cultural: în textul dedicat lui Sorin Titel, de pildă, a cărui apetență insațiabilă pentru toate formele de artă era caracteristica sa dominantă, Dimisianu profită de ocazie pentru a panorama întreaga scenă culturală a perioadei comuniste, scriind despre dezghețul hrușciovist, așa-zisa miniliberalizare dintre 1953-1956, care a fost curmată în România odată cu revoluția din Ungaria. Este o perioadă în care românii se pot bucura de un val de producții artistice occidentale, precum filme franțuzești (gheața fiind spartă de „Jour de fête” al lui Tati), italiene (în special filme neorealiste), britanice, dar și melodrame mexicane sau indiene, atât de insolite pentru ecranele românești din acea perioadă.

În fine, trebuie spus că cei aflați în căutarea unor istorii cancaniere vor fi dezamăgiți; Dimisianu este un spirit stăpânit, chiar smerit, ce privește cu multă compasiune și reverență către obiectul evocărilor sale, dovedind înțelegere și pentru acelea dintre personalitățile culturale care s-au aflat în situația de a face compromisuri cu noul regim. Nimic recriminatoriu sau amar în aceste pagini, ci doar o curată pornire spre a fixa întâmplări și atitudini indispensabile în recompunerea puzzle-ului vieții unor oameni și al unor vremuri, la care se adaugă – pentru că, în fond, vorbim de amintirile unui critic literar, unul dintre cei mai longevivi, de altfel – dorința de a repune în atenție contribuțiile unor scriitori față de care istoria literară a fost injustă.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
Categories: Cultura, Diverse Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul „Zgomotul alb”, probabil cea mai cunoscută operă semnată de Don DeLillo și cu siguranța una dintre cărțile de căpătâi ale literaturii postmoderne. Romanul a apărut la editura Leda în 2006, fiind tradus de către Horia Florian Popescu (al cărui nume se leagă și de traducerile în limba română ale unor autori precum Thomas Pynchon sau Vladimir Nabokov), și poate fi împrumutat de la sediul central al bibliotecii județene.

Despre creația lui Don DeLillo – ce însumează, până-n prezent, 18 romane, la care se adaugă un volum de proză scurtă și câteva opere dramatice – s-au scris tomuri întregi de exegeză literară, fiind considerată o piatră unghiulară în literatura americană postmodernă și o cronică de mare ascuțime a prezentului, abordând teme adânc imprimate în existența noastră, precum: consumismul, suveranitatea mass-mediei – o adevărată forță modelatoare a realității –, ubicuitatea și ritmul vertiginos de dezvoltare al tehnologiei, terorismul, anomia socială pe fondul mutațiilor bruște și din ce în ce mai violente din toate straturile vieții, catastrofele artificiale, eroziunea spiritualității.

E greu de crezut că romanul a fost publicat în 1985 – toate aceste teme pe care autorul le dezvoltă într-un stil sintetic și impersonal care decantează frazele de tot ceea ce le-ar putea încărca inutil au astăzi reverberații tulburătoare și o relevanță poate chiar mai puternică decât acum 30 de ani, dobândind noi și potente valențe. Jack Gladney, șef al catedrei Hitler la o facultate din Midwest-ul Americii, om cu o vastă experiență matrimonială dar lipsit de cunoștințe de limba germană – esențiale pentru profesia sa de expert în studii hitlerologice (specializare universitară inventată de el însuși) – este protagonistul acestui roman proteiform, care pare să-și schimbe în permanență structura: deși începe ca un roman al campusului universitar și ca unul domestic, DeLillo inserează pe parcurs elemente ce-l apropie de thriller – cu conspirații farmaceutice – sau distopie – cu dezastre artificiale de proporții colosale ce amenință să îmbolnăvească întreaga populație. La baza romanului se află însă spaima de moarte, o temă dezvoltată în cadrul fiecărui registru narativ în parte: fie că este vorba de expunerea lui Jack la norul chimic care se abate asupra orășelului său sau la încercările soției sale, Babette, de a-și suprima teama de moarte recurgând la un medicament experimental (care, pare-se, are drept efecte secundare pierderi de memorie și confuzia dintre semnificant și semnificat – un așa-zis „coșmar saussurean”, în termenii lui DeLillo), personajele romanului se simt incapabile să confrunte realitatea incontestabilă a morții. În acest univers nebulos înfățișat de autor, religiozitatea tradițională a fost înlocuită de o nouă religie, una a Supermarketului și a Mass-Mediei, o religie unde zgomotul de fond din magazine și babilonia semnalelor sonore emise de televizoarele și radiourile devenite ubicue iau locul rugăciunilor sau cânturilor religioase. Mass-media devine o sursă de adevăruri incontestabile și un instrument esențial de experimentare a realității – așa se explică bunăoară refuzul lui Heinrich, fiul lui Jack, de a accepta concretețea ploii care se desfășoară în fața sa și de a insista că nu va ploua decât atunci când va anunța ploaia. Supermarketul, templul omului postmodern, are la DeLillo o funcție spirituală, iar protagonistul face elogiul consumismului, declamând că a cheltui înseamnă, în fapt, a trăi, a înșela moartea. Dar probabil cea mai dezolantă constatare a lui Jack – și implicit a noastră – este aceea că s-a ajuns la un exces atât de înfricoșător de semne și simboluri încât ceea ce este real, obiectele în sine nu mai pot fi văzute; cu alte cuvinte, ne rămân doar reprezentările lor, artificialul, simulacrul. La finalul romanului, rămâne astfel să ne întrebăm – mai ales astăzi, în era internetului – dacă mai putem opera cu distincții între real și virtual, între autentic și simulacru, iar dacă gândurile sau frazele pe care le rostim ne aparțin cu adevărat sau fac parte de fapt dintr-o pletoră de locuri comune ce ne-au tot fost livrate de mass-media până când s-au infiltrat indisolubil în conștiința noastră.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

Recomandarea de săptămâna aceasta cartea de istorie culturală a lui Radu Mârza, „Călători români privind pe fereastra trenului”, publicată în 2020 la editura Polirom. Aceasta poate fi împrumutată de la sediul central al bibliotecii județene, precum și de la filialele 2 și 5.

Volumul lui Radu Mârza tratează un subiect prea puțin abordat în istoriografia românească: impactul pe care l-a avut introducerea căii ferate în țara noastră și schimbările culturale, sociale, politice și economice pe care această emblemă a revoluției industriale le-a generat. Fiind, după cum anunță subtitlul cărții, „o încercare de istorie culturală”, autorul este interesat să redea aceste transformări prin prisma mărturiilor directe ale unor intelectuali români care au călătorit cu trenul în primul veac al transportului feroviar (1830-1930) – în țară și în străinătate –, conturând astfel o imagine de ansamblu asupra modului în care acest nou mijloc de transport era privit în epocă. Volumul este structurat în trei capitole (plus o introducere și o încheiere), fiecare dedicat unei perioade diferite. Primul capitol îi are în vedere pe cei dintâi călători români cu trenul care și-au consemnat experiențele: Petrache Poenaru (despre care aflăm că a parcurs traseul Manchester-Liverpool în 1831, la doar un an după inaugurarea căii ferate!), Ion Codru Drăgușanu (care a călătorit prin Franța, Germania, Elveția și Anglia în anii 1840), Nicolae Filimon (numit de autor „primul turist român”, datorită atenției pe care o acordă peisajului, folosirii unui ghid de călătorie și rememorării conotaților istorice ale locurilor parcurse), precum și George Barițiu și Ion Ghica, care sunt priviți ca adevărați teoreticieni și promotori ai dezvoltării transportului feroviar, intuind de la bun început beneficiile de ordin economic, strategic și social ale acestuia. Cel de-al doilea capitol, centrat pe perioada de la finele secolului al XIX-lea și începutul Primului Război Mondial, reflectă creșterea semnificativă a rețelelor de căi ferate din Europa, ceea ce a adus cu sine și o diversificare de tip tematic a călătoriei feroviare: tehnologia este îmbunătățită, rutele devin mai mari, se efectuează reconfigurări majore ale spațiului urban și rural (se construiesc poduri, viaducte, tunele), devin accesibile și călătoriile de o zi etc. Aici sunt citate mărturiile unora ca A.D. Xenopol, Iosif Vulcan, Al. Vlahuță și, mai ales, N. Iorga, mereu atent să consemneze în același timp istoria locurilor traversate; totodată, el este și un „călător militant”, care în timpul călătoriei sale prin Transilvania anului 1905 vede pretutindeni (prin peisajele vizibile de pe fereastra trenului, prin gări, dar chiar și în vagonul de tren sau în cărbunele folosit pe post de combustibil) semne ale opresiunii naționale. Ultimul capitol – și cel mai interesant, după părerea mea – strânge laolaltă observațiile unor importanți scriitori ai epocii interbelice – Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu și Demostene Botez. Rebreanu, în special, este mai mult decât un simplu observator; acesta face din descrierile sale adevărate pagini de roman, uneori naive, alteori pătrunzătoare și remarcabile din punct de vedere stilistic, dar de cele mai multe ori pur și simplu amuzante. Vedem astfel un Rebreanu naiv care face elogiul fascismului, deducând că acesta ar fi un regim politic salutar, impresionat fiind de un milițian atent la confortul pasagerilor dintr-un tren italian, un Rebreanu ce, mituind un conductor german pentru a obține un compartiment doar pentru el și amicul său, constată că și la „case mai mari” se practică astfel de obiceiuri, un Rebreanu ce radiografiază, în stil caragialesc, microcosmosul reprezentat de vagonul de tren (unde întâlnește un „dl. Goe francez”), dar și un Rebreanu vizibil măgulit de popularitatea sa ca scriitor și care culege roadele celebrității atunci când vameșii și polițiștii de frontieră români îl scuză ca a încurcat niște acte de călătorie.

Cu toate că mi-ar fi plăcut ca analiza autorului să fie mai nuanțată (pasajele selectate sunt evocatoare, însă de cele mai multe ori comentariul autorului nu aduce nimic în plus), iar planul acestei cercetări mai coerent, cartea lui Radu Mârza reușește să surprindă – grație pasajelor reproduse in extenso – modificările survenite în spiritul epocii odată cu introducerea căii ferate: relația omului cu peisajul, cu timpul și spațiul capătă noi dimensiuni, apar noi moduri de loisir și socializare și noi instituții (gara, vama, compartimentul, restaurantul), vocabularul călătorului se îmbogățește, natura este îmblânzită, iar călătoria se democratizează.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

februarie 16th, 2021 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul din 1999 al scriitorului american Jonathan Lethem, „Orfani în Brooklyn”, roman distins cu o serie de importante premii literare și ecranizat de curând în regia lui Edward Norton. Tradus de Irina Negrea, romanul a fost publicat la editura Corint Fiction în 2019 și poate fi împrumutat de la sediul central al bibliotecii județene și de la filialele 2, 3 și 5.

Mă simt nevoit să prefațez recomandarea de lectură prin a mărturisi că nu sunt un cunoscător direct al genului polițist în literatură – pe Raymond Chandler, unul dintre numele cu răsunet ale acestui gen, îl cunosc, de pildă, grație ecranizărilor unora ca Howard Hawks („The Big Sleep”, 1946) sau Robert Altman („The Long Goodbye”, 1973); astfel, îmi este dificil să identific și să subliniez acele elemente care fac din cartea lui Lethem o lectură demnă de atenția entuziaștilor romanului polițist. De altfel, chiar și pentru cineva care, la fel ca mine, cunoaște genul polițist mai degrabă prin prisma cinematografului, s-ar putea ca intriga romanului și răsturnările de situație să pară previzibile sau chiar știute pe dinafară, însă de la un punct devine evident faptul că Lethem nu este interesat atât de convențiile genului sau de ancheta detectivistă întreprinsă de protagonist, cât de parodierea lor și transformarea acestora în prilej de meditație asupra resurselor narative pe care le mai deține un gen intens exploatat, ajuns aproape de saturație. Cu alte cuvinte, se mai poate inova în interiorul unei tradiții atât de bine reprezentată literar și cinematografic? Răspunsul pare a fi da, atâta timp cât investigația detectivistă ajunge să ocupe un plan secundar și să constituie un pretext, un fel de ecran pe care sunt proiectate teme mai generoase. Personajul central, în sine, nu este nici pe departe vreun Humphrey Bogart șarmant, implacabil și calculat – din contra, are ceva ce-l apropie mai degrabă de un personaj de desene animate, să zicem Daffy Duck (al cărui admirator declarat și este). Suferind de sindrom Tourette, Lionel Essrog este victimă a ticurilor verbale, a ecolaliei și a unei largi varietăți de ritualuri obsesiv-compulsive (ca atingerea repetată a umerilor interlocutorilor și mimarea comportamentului acestora sau număratul obiectelor cu care interacționează), ceea ce, după cum este de așteptat, poate avea consecințe nefaste pentru cineva care navighează prin lumea interlopă, sub imperiul paranoiei, în căutarea ucigașului care l-a răpus pe mentorul său, Frank Minna. Dar dincolo de particularitățile protagonistului și de căutarea propriu-zisă a acestuia, romanul excelează atunci când vine vorba de atmosferă; cel mai frumos capitol din carte este chiar acela care nu are vreo legătură cu firul detectivist, capitol ce relevă talentul de prozator și de portretist al lui Lethem, în care se evocă nostalgic copilăria lui Lionel și a altor trei tineri – Tony, Gilbert și Danny – la un orfelinat din Brooklyn, de unde vor fi racolați de Minna pentru o seamă de servicii mărunte. Minna va deveni o figură paternă pentru aceștia și, mai cu seamă pentru Lionel, un adevărat model de a înțelege și a se raporta la universul din afara porților orfelinatului, așa încât se va defini în permanență în relație cu mentorul său. Astfel, mai mult decât un roman cu intrigă polițistă, „Orfani în Brooklyn” este o carte despre identitate, paternitate și maturizare, despre Brooklyn și despre sindromul Tourette (ambele devin adevărate personaje) și, într-un plan mai adânc, despre limbaj, reprezentare și reîmprospătarea unui gen suprasaturat, ce merită citită atât de pasionații genului, cât și de cei care vor să citească, pur și simplu, un roman inteligent, construit cu migală.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (4 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

februarie 2nd, 2021 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este cel de-al doilea roman al autorului britanic David Mitchell, „Visul numărul 9”, apărut în 2001 și publicat în 2018 la editura Humanitas, în traducerea lui Mihnea Gafița. Romanul poate fi împrumutat atât de la sediul central al bibliotecii județene, cât și de la filialele 1 și 5.

„Visul numărul 9” este una dintre acele rare opere literare care posedă câte ceva atractiv pentru orice tip de cititor. Înzestrat cu o „imaginație hiperfecundă” (așa cum îl descrie într-o recenzie Robert Macfarlane), David Mitchell dă dovadă de o îndemânare și o ușurință remarcabile în manevrarea unei game largi de genuri și stiluri narative, transformând capitala Japoniei într-un adevărat teatru al ficțiunii. Firul narativ central poate fi rezumat cât se poate de simplu: Eiji Miyake, un tânăr orfan de 20 de ani de pe insula Yakushima, vine în Tokyo în căutarea tatălui său, despre care nu cunoaște absolut nimic – singura sa legătură cu tatăl este numele avocatei acestuia, pe care intenționează să o întâlnească la firma de avocatură la care lucrează și să afle mai multe detalii despre identitatea lui. Această premisă – fiul în căutarea unui tată pierdut – nu este defel una originală; din contră, este o temă intens exploatată de bildungsromane și de opere literare ce au în centru familia. Ceea ce ferește însă cartea lui Mitchell de pericolul căderii în prozaicitate și monotonie este îmbrăcămintea insolită a acestei teme predilecte în literatura din toate timpurile și din toate spațiile geografice: grație resurselor creative ale autorului, căutarea tatălui este filtrată caleidoscopic printr-o serie de registre literare care de care mai surprinzătoare. Romanul debutează ca un thriller SF cu inflexiuni cyberpunk, amintind de universul imaginat de Ridley Scott în filmul „Blade Runner”; apoi, cartea împrumută elemente fantasy și horror, cu potopuri biblice care nimicesc metropola și crocodili monstruoși; în continuare, cartea ia forma unui roman polițist, cu filaje de tipul celor întâlnite în filmele noir, pentru ca după aceea să devină o poveste despre temuta lume interlopă a Japoniei, yakuza. Și toate acestea se întâmplă în primele o sută din cele mai bine de cinci sute de pagini ale romanului. Poate mai importantă decât tema căutării tatălui este cea a imaginației și a povestirii însăși: Mitchell încearcă de fapt să evidențieze posibilitățile nelimitate de care dispune literatura, puterea cuvintelor de a clădi lumi fantasmagorice și totuși la fel de tangibile ca cea în care trăim, lumi în care nu există granițe între realitate și vis, unde totul se află într-o strânsă dependență reciprocă. Cu influențe dintre cele mai variate – literatura lui Murakami, muzica lui John Lennon, cinematografia și jocurile video, istoria și spiritualitatea japoneză, urmările celui de-al Doilea Război Mondial asupra mentalului colectiv, fragmentarismul gândirii postmoderne etc. – și printr-o serie de genuri literare dezvoltate cu abilitate – bildungsroman, cronică de familie, tragedie, fantasy, thriller, horror, roman de dragoste, memorialistică de război, fabulă –, „Visul numărul 9” face parte, pe bună dreptate, din categoria celor mai originale romane contemporane.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

ianuarie 21st, 2021 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul care l-a consacrat pe Martin Amis ca unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani britanici, „Banii”, roman publicat în 1984 și apărut în traducerea lui Sorin Moise la editura Polirom în 2006. Acesta este disponibil la sediul central al bibliotecii județene brașovene atât în traducere, cât și în varianta originală din limba engleză.

Subintitulat „Scrisoarea unui sinucigaș”, romanul lui Martin Amis reprezintă echivalentul literar al unui atac de panică sau al unei căderi nervoase paralizante: de-a lungul a aproape 600 de pagini, protagonistul – John Self, un personaj atât de repugnant încât Rabelais însuși s-ar simți intimidat citindu-l – nu face decât să se scalde în excese, devorând și lăsându-se devorat până aproape de putriditate de viciile secolului XX (pornografie, fast-food, alcool, droguri, televiziune etc.). Acțiunea romanului este secundară – în fapt, cartea ar putea fi descrisă ca un roman fără intrigă –, Amis plasând accentul pe monologul interior al personajului principal, ale cărui gânduri patologice se derulează amețitor, cu o intensitate crescândă, astfel că lectura devine din ce în ce mai dificilă pe măsură ce epopeea lui Self se apropie de deznodământul inevitabil catastrofic și totuși, în mod paradoxal, surprinzător de optimist. Simbolul suprem al culturii capitaliste și de consum, existența lui Self gravitează exclusiv în jurul banilor, la al căror altar slujește cu ardoare; singurele precepte după care se călăuzește în viață sunt: cheltuie, acumulează, consumă, apoi repetă. Banul este pentru Self cel mai democratic element al vieții, o modalitate de a înfrunta distincțiile de clasă și un mijloc de a se ridica deasupra culturii și artei, pe care nu doar că nu le poate înțelege (ilustrativă este secvența când primește în dar „Ferma animalelor”, de Orwell, și este incapabil să sesizeze substratul alegoric al operei, citind-o literal), ci chiar le detestă din plin. John Self, asemeni protagonistului lui Philip Roth din romanul „Teatrul lui Sabbath”, este totalmente descărnat de cultură și redus la instincte animalice, servind drept un semnal de alarmă pentru toate formele de exces pe care societatea contemporană le încurajează – atât de grotesc și de deșănțat este acest personaj, încât chiar autorul, Martin Amis, își face apariția în mod repetat în text pentru a nu lăsa impresia că acesta împărtășește frământările, fixațiile și ideile reprehensibile ale protagonistului. Deși pentru cei mai mulți cititori perspectiva de a-l însoți pe protagonist pe un drum atât de lung al eșecului, al umilinței, al declinului și al autodistrugerii poate reprezenta un motiv just de a evita cartea, romanul merită însă citit pentru componenta sa puternic moralizatoare, pentru critica sa inteligentă, cu nerv și extrem de amuzantă asupra societății de consum și mai ales pentru scriitura excepțională, cu turnuri iscusite, energetice ale frazelor și cu jocuri de cuvinte ingenioase, egalată în literatura engleză probabil doar de Jane Austen.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

ianuarie 12th, 2021 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul de debut al scriitoarei britanice Zadie Smith, „Dinți albi”, publicat în anul 2000, pe când aceasta avea doar 24 de ani. Romanul a fost tradus în limba română de Alina Scurtu și a apărut la mai multe edituri (Leda, Polirom, Litera); în cadrul Bibliotecii Județene „George Barițiu”, romanul poate fi găsit la sediul central și la filialele 2, 3 și 5, iar varianta originală în limba engleză este disponibilă la Centrul Cultural Englez.

În spațiul anglofon, cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a cunoscut un reviriment al realismului pe plan literar, o întoarcere la romanul poliedric care îmbină cu tenacitate – à la Dickens – zeci de fire narative și miriade de personaje cu psihologii bine definite, oferind o imagine pătrunzătoare a realității. Desigur, experiența postmodernismului și-a spus cuvântul, astfel că noul realism avea să fie catalogat drept unul „isteric”, unul care interoghează însăși noțiunea de reprezentare realistă a lumii și care, datorită excesului ce-l caracterizează (exces de personaje, de informație, de teme și de fire epice), pare a se afla constant pe punctul de a exploda. Romanul de debut al lui Zadie Smith este adesea citat ca fiind un roman maximalist prin excelență, o construcție romanescă ambițioasă (atât ca întindere, cât și în ceea ce privește complexitatea tematică și structurală) ce are în centru saga a trei familii – una de imigranți bengalezi, alta mixtă etnic (formată dintre un englez și o tânără de origine jamaicană) și una de englezi de origine evreiască –, a căror experiențe reprezintă pentru autoare un prilej de a sonda cu acuitate societatea britanică contemporană și de a explora dinamica și moștenirea imperialismului britanic, alături de consecințele celui de-al Doilea Război Mondial. Orice încercare de a rezuma cât mai concis acțiunea romanului reprezintă însă un mare deserviciu adus inteligenței și viziunii totalizante a autoarei: exuberanța diegetică și propensiunea spre a îngloba, într-un efort demiurgic, elementele disparate ale realității spre a le da o coerență narativă sunt pur și simplu intimidante. Dacă aș fi nevoit însă să mă limitez la un singur atribut al acestui roman, probabil că aș alege să evidențiez fluiditatea lui – ușurința cu care Zadie Smith se joacă cu cronologia narațiunii, tranzițiile line de la o perspectivă narativă la alta și refuzul de a crea ierarhii între personaje (toate personajele sunt pentru autoare la fel de relevante în ansamblul cărții), stăpânirea unei game largi de registre stilistice, a căror alternare frecventă nu produce disonanțe și, în fine, dialogul permanent între diferite medii semiotice, dintre care cinematografia joacă un rol deosebit de important. Chiar dacă detractorii tipului de roman propus de Smith sau de unii precum Thomas Pynchon, Don DeLillo, Salman Rushdie sau David Foster Wallace îi acuză pe aceștia ca fiind incapabili să redea umanitatea personajelor lor datorită viziunii lor holistice, „isterice” asupra realității, „Dinți albi”, în ciuda arhitecturii sale complicate și a aglomerării de teme dintre cele mai diverse (știință, fundamentalism religios, prietenie, rasism, feminism, tradiție, dar și inginerie genetică sau botanică!) se poate mândri cu unele dintre cele mai expansive și mai memorabile personaje imaginate vreodată.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

decembrie 29th, 2020 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este primul roman al lui Franz Kafka, „America” (întâlnit și cu titlul de „Omul dispărut”), la care acesta a lucrat între 1911 și 1914 și care a fost publicat postum, în 1927, sub formă incompletă, de către prietenul și editorul său, Max Brod. Romanul este disponibil, în două traduceri diferite (una de Pop Simion și Erika Voiculescu, iar cealaltă de Parmena Zirina), la toate filialele bibliotecii; de asemenea, Centrul Cultural Maghiar deține și o traducere în limba maghiară.

Îmi pare o gravă nedreptate faptul că, spre deosebire de celelalte două romane ale sale – „Procesul” și „Castelul” – și de proza sa scurtă, primul roman la care a lucrat Kafka, „America”, a căpătat un statut periferic în creația sa literară, fiind citit mai degrabă cu scopul de a repera interesele tematice ale autorului și de a vedea modul în care a evoluat scriitura acestuia. Unele voci critice, printre care și Alina Purcaru, în prefața de la ediția din 2008, chiar îl consideră o apariție curioasă între celelalte scrieri ale lui Kafka, o carte mai optimistă și hazoasă, aptă să sfărâme mitul scriitorului singuratic și chinuit cu care acesta este adesea asociat. Îndrăznesc să spun că o astfel de perspectivă poate fi înșelătoare, întrucât umorul negru și ironia fină reprezintă o constantă a întregii opere kafkiene, iar acestea tind să se piardă la lectură tocmai datorită șabloanelor care sunt aplicate scriiturii lui Kafka. Mai mult, pentru mine „America” nu reprezintă defel o creație exotică, în care vocea atât de recognoscibilă lui Kafka ar fi dificil de identificat; dimpotrivă, am citit acest roman ca primul dintr-o trilogie a alienării, a represiunii, a mirajelor și ororilor modernității. Este drept că, în comparație cu celelalte două romane kafkiene, „America” are o construcție narativă mai convențională, ludicul este mai pregnant, alunecările în episoade suprarealiste mai rare, însă – luat în ansamblu – romanul nu doar că reflectă cât se poate de fidel viziunea lui Kafka din „Procesul” și „Castelul”, ci stă totodată mărturie pentru geniul artistic al acestui scriitor care excelează în toate registrele literare sub care a scris. Aici, deși este tentant să catalogăm „America” drept un roman cu tentă realistă, de critică socială, ce urmărește necazurile și frustrările unui imigrant adolescent, captiv într-o lume nouă confuză și deluzorie, Kafka rămâne la bază un expresionist care distorsionează în mod repetat realitatea (spre exemplu, Statuia Libertății este văzută de protagonist ca purtând o sabie în locul bine-cunoscutei torțe, spațiul geografic este înțesat de inadvertențe, reacțiile personajelor sunt frecvent inexplicabile, experiențele protagonistului de la hotelul unde lucrează pentru o scurtă perioadă și, ulterior, cele din locuința Bruneldei, sunt exagerate monstruos) pentru a scoate la suprafață adevăruri esențiale despre condiția umană modernă și pentru a ilustra conflictul dintre individ și forțe impersonale ce periclitează umanitatea acestuia. Este, de asemenea, ispititor să considerăm „America” un bildungsroman – în parte pentru că modelul literar asumat explicit de scriitor este chiar Dickens, cu al său „David Copperfield” –, dar protagonistul lui Kafka, Karl Rossman, al cărui parcurs printr-o lume adultă doldora de pericole și capcane amintește, ici și colo, de eroii dickensieni, nu ne lasă niciodată impresia că se maturizează sau că descoperă cheia spre integrarea în țara în care se vede exilat; din contra, Kafka îl supune iar și iar la întâmplări bizare, a căror traversare nu stârnește vreodată simțământul unui real progres. La fel ca Josef K. din „Procesul” sau K. din „Castelul”, Karl apare ca o fantoșă în mâinile unui păpușar sadic, ce-l poartă prin scenarii uneori ridicole, alteori de-a dreptul înfricoșătoare, determinându-ne pe noi, cititorii, să ne întrebăm cât de liberi suntem cu adevărat în viața de zi cu zi. În fine, romanul merită citit fie și doar pentru excelentul și înfiorătorul capitol final, „Teatrul liber din Oklahoma”, în care tema imposibilității comunicării, a absurdității aparatului birocratic și cea a individului pus față în față cu un sistem ostil sunt la fel de bine și memorabil dezvoltate ca în celelalte romane ale sale. În plus, ceea ce este și mai frapant la secvențele finale este faptul că autorul pare a anticipa ororile Holocaustului (prin acea învălmășeală a tuturor celor proaspăt angajați la teatru, după un proces straniu de triere, într-un tren în care li se spune că nu au nevoie să-și ia cu ei bagajele), astfel că zâmbetul final al lui Rossmann – acea notă de fals optimism din ultimele rânduri – devine pentru cititorul de astăzi un gest eminamente tragic.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (3 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

decembrie 17th, 2020 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este colecția de eseuri a scriitorului american David Foster Wallace, „Consider the Lobster and Other Essays”, tradusă în limba română de către Anca Dumitrescu și Lavinia Gliga cu titlul „Care-i treaba cu homarul?” și publicată în 2017 la editura Black Button Books. Cartea poate fi împrumutată atât de la sediul central, cât și de la filialele 2 și 5.

Trebuie spus din capul locului că însăși perspectiva de a parcurge volumul lui David Foster Wallace este intimidantă – este foarte probabil ca, deschizând la întâmplare cartea, să fii asaltat de multiple note de subsol care se întind pe pagini întregi, care lasă impresia că acaparează în totalitate texul propriu-zis, dar și de note de subsol subordonate altor note de subsol (ultimul eseu din colecție, „Gazda”, înlocuiește însă notele de subsol cu chenare dreptunghiulare inserate chiar în text, ce încadrează numeroasele adnotări ale autorului, simulând astfel experiența pe care ar fi avut-o cititorul dacă citea articolul pe internet, într-o interfață interactivă, așa cum fusese publicat inițial), toate alcătuind o rețea textuală densă, arborescentă, ce reflectă actuala afluență informațională și care totodată creează senzația că lectura nu reprezintă un act solitar, intruziunile auctoriale întreținând sentimentul unui permanent dialog între cititor și autor. Odată alungată această senzație incipientă de intimidare pe care primul contact cu textul o poate inspira, cititorul va putea descoperi o seamă de eseuri pe teme dintre cele mai diverse, scrise cu o neobișnuită luciditate, cu o ironie și un umor incredibil de nuanțate, punctate de o inteligență enciclopedică și de o viziune percutantă aptă să reveleze profunzimea și transcendentul din situațiile aparent cele mai prozaice.

Deși termenul de eseu poate sugera o scriitură aridă, academică sau tehnică, Wallace propune o variantă cu totul inedită a acestui gen, estompând granițele dintre ficțiune și non-ficțiune; astfel, cele mai multe dintre eseurile sale sunt mai curând micro-romane, cu personaje reale transformate în figuri romanești, abil conturate, cu o desfășurare a evenimentelor foarte bine gradată și cu tensiune epică menținută cu iscusință (aici merită în special menționate eseul „Sus, Simba”, în care Wallace își descrie experiența ca reporter în cadrul echipei lui John McCain, în campania sa din 2000 împotriva lui Bush, realizând o panoramă amplă și savuros scrisă a politicii americane și a întregului sistem electoral, și eseul care deschide volumul, în care autorul explorează industria filmelor pentru adulți, cu a sa misoginie inerentă, meditând pe seama alienării pe care dependența pornografică o aduce cu sine). În eseurile de tip recenzie ale unor cărți precum tomurile despre Dostoievski scrise de Joseph Frank, autobiografia unei jucătoare de tenis sau „Toward the End of Time”, romanul din 1997 al lui John Updike, obiectul recenziei reprezintă un simplu pretext pentru abordarea unor teme mult mai ample: contextul cultural postindustrial care i-a determinat pe scriitorii postmoderni – cu a lor detașare ironică specifică și autoreflexivitate – să fie incapabili să producă opere cu adevărat pasionale, vii, morale; relația aparent paradoxală dintre calitatea slabă a cărților autobiografice ale sportivilor și geniul non-verbal, starea totală de concentrare inexprimabilă a acestora, care le asigură succesul profesional și, în fine, narcisismul toxic al unei întregi generații de autori americani. Fie că analizează cu fervoare lupta dintre prescriptivism și descriptivism în lexicografia americană, umorul lui Kafka, implicațiile morale pe care le implică uciderea animalelor pentru hrană sau existența confuză, traumatizantă într-o societate post 11 septembrie 2011, Wallace – cu a sa sinceritate și claritate morală – ne impulsionează, în ultimă instanță, să citim lumea cu mai multă responsabilitate și spirit civic.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (4 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,