Arhivă

Post Tăguit cu ‘tineri’

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

septembrie 21st, 2021 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul din 1974 al scriitorului german Heinrich Böll (laureat al premiului Nobel pentru literatură cu doi ani mai devreme), „Onoarea pierdută a Katharinei Blum”, apărut la noi pentru prima dată în anul 1978, în traducerea Marianei Șora, și reeditat anul trecut la editura Litera. Romanul poate fi împrumutat de la sediul central al bibliotecii județene din Brașov, precum și de la filialele 3 și 5; de asemenea, biblioteca deține și ediții în limbile germană, franceză și maghiară.

Katharina Blum este o tânără liber-profesionistă din Republica Federală Germană a anului 1974. Cunoscuții o văd ca pe o persoană cu un trai auster, aproape ascetic: în afară de muncile de menajeră, chelneriță și ocazional de bucătăreasă pe care le prestează, viața ei nu lasă loc de surprize. Totul se desfășoară calculat, sistematic, previzibil. Un personaj, s-ar spune, care n-are ce căuta într-un roman – de ce ar fi nevoie să ni se amintească așa insistent și crud de mediocritatea propriei existențe? Doar că într-o zi Katharina Blum împușcă mortal un jurnalist și, rătăcind pe străzi fără a avea remușcări și fără a simți căință, se predă poliției. Mai aflăm din primele pagini – unde se prezintă schematic faptele care alcătuiesc nucleul romanului – că de curând cunoscuse un bărbat, care s-a dovedit a fi un criminal pe care poliția îl vâna de mai mult timp. Acum, la pușcărie, Katharina Blum e împăcată că va fi alături de el. Cam aceasta-i povestea, un fapt divers așa cum găsim în orice ziar sau în orice zi la știri, o crimă și un vinovat. Și totuși, ce a determinat-o pe Katharina Blum, această întruchipare perfectă a monotoniei cotidiene, să clacheze așa cum o fac, bunăoară, alte personaje cu o existență cât se poate de plată ca domnul Rabb din filmul lui R.W. Fassbinder, „Warum läuft Herr R. Amok?”, sau Jeanne Dielman din filmul cu același nume, regizat de Chantal Akerman?

Heinrich Böll prefațează romanul cu următorul avertisment: „Personajele și acțiunea acestei povestiri sunt inventate. Dacă din zugrăvirea unor practici ziaristice au reieșit cumva asemănări cu practicile ziarului Bild, aceste asemănări nu sunt nici intenționate, nici întâmplătoare, ci inevitabile”. Böll avea tot dreptul să fie înțepător: pe fondul isteriei stârnite de ziarul de dreapta Bild-Zeitung, cu numeroasele sale acuzații impregnate de vitriol, cu tendințele sale (atât de cunoscute și nouă astăzi) de mistificare și exagerare panicardă a adevărului și cu paginile sale unde reaua-credință, cancanul, minciuna și scandalul se alăturau pentru a-l înfiera pe Ulrike Meinhof (la rândul său jurnalist) și pe membrii Facțiunii Armatei Roșii, Heinrich Böll a devenit el însuși subiect de scandal și țintă a hărțuielilor presei și ale statului. În realitate, Böll nu a căutat să ia apărarea grupului Baader-Meinhof și nici nu a încurajat acțiunile lor violente; în ciuda faptului că acesta s-a legat strict de practicile jurnalistice viciate de la Bild-Zeitung, a ajuns să fie considerat un simpatizant al teroriștilor, urmând să între în atenția BND-ului.

Romanul lui Böll, scris cu răceala și impersonalitatea unui proces-verbal, dezvăluie limitele și iluziile libertății individuale într-un tânăr stat democratic bântuit de spectrul totalitarismului și tributar metodelor sale de represiune. Limitându-se la un stil cât se poate de plat, a cărei funcție este strict aceea de a raporta evenimentele în mod laconic, înlăturând tot ceea ce este superfluu (chiar și sângele lipsește din descrierea crimei), autorul creează un contrast izbitor între senzaționalismul gălăgios, vulgar al JURNALULUI (majusculele îi aparțin) și banalitatea faptului real. Asistăm, prin ilustrarea mașinațiilor lipsite de scrupule ale JURNALULUI, la tortura morală și la dezumanizarea progresivă a Katharinei: deși textul este în întregime lipsit de notații de factură psihologică, cititorului fiindu-i blocat accesul la gândurile protagonistei, se poate constata că odată ce investigațiile repetate, amenințările, iscodelile și insinuările impertinente ale anchetatorilor și ale jurnaliștilor, precum și titlurile din ce în ce mai calomnioase din ziar se multiplică, ceva se surpă în această femeie definită de aderența sa maniacală la rutină. Atunci când este smulsă din programul care-i ordona viața și care preîntâmpina accidentalul, Katharina devine o bombă cu ceas, o bombă artizanală fabricată în mod ironic de chiar acea instituție care se fălea cu cruciada purtată împotriva teroriștilor și a tuturor dușmanilor statului democratic german.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

septembrie 2nd, 2021 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul din 1940 al scriitorului britanic Graham Greene, „Puterea și gloria”, publicat în anul 2004 la editura Polirom în traducerea lui Alexandru Vlad și reeditat anul trecut la editura Litera. Acesta poate fi împrumutat de la sediul central al bibliotecii județene din Brașov, precum și de la filialele 1, 2, 3, 5, dar și de la filiala pentru copii. De asemenea, biblioteca județeană deține și o variantă în format Daisy a romanului, destinată persoanelor cu deficiențe de vedere.

La sfârșitul anilor ’30, Graham Greene face o vizită de câteva luni în Mexic pentru a studia fenomenul persecuției ațintite asupra Bisericii Catolice, experiență pe care avea să o detalieze în cartea de nonficțiune, „The Lawless Roads”. Această vizită avea să-i furnizeze și materia primă pentru romanul „Puterea și gloria”, care are drept fundal măsurile anticlericale violente adoptate de guvernatorul Canabal din provincia Tabasco.

Am să fiu sincer – lectura romanului lui Greene nu este ușoară, în ciuda dimensiunilor sale mici și a stilului de o limpezime ireproșabilă. Construcția romanului este, de asemenea, cât se poate de simplă: avem de-a face cu opera unui scriitor cu totul neinteresat de artificii sau de alde procedee literare menite să impresioneze cititorul prin originalitatea sau ludicul lor. Limbajul este laconic, aproape telegrafic, perspectiva narativă de o obiectivitate intimidantă, însă toate aceste caracteristici – care în mâinile unui prozator mai puțin experimentat ar fi avut ca rezultat o operă searbădă, lipsită de strălucire – se îmbină cu tact la Greene pentru a reda imaginea unei lumi descărnate, reduse la minimul necesar supraviețuirii. Întreg peisajul este ostil, guvernat de forțe răuvoitoare: nu cred că există capitol în care să nu fie menționați vulturii care se rotesc, într-o expectativă criminală, pe cerul cumplit, căldura și umezeala nemiloase sau gândacii care mișună prin cotloanele încăperilor și care, în marșul lor bezmetic și stupid, se pocnesc ritmic de pereți sau obiecte rătăcite prin camere. Asemeni gândacilor rătăcește și protagonistul cărții, un preot-fugar măcinat de cele mai tulburătoare frământări, unul dintre puținii care au mai rămas în toată provincia Tabasco: majoritatea au fost fie executați, fie forțați să se căsătorească și să renunțe la orice practică religioasă.

Preotul lui Greene este mai curând un antierou: tată al unui copil (încălcând, deci, jurământul de castitate), alcoolic, mândru și lacom, acesta rămâne pentru locuitorii provinciei, în mod ironic, singurul mesager palpabil al unui Dumnezeu care pare să-și fi întors privirea de la această față a pământului. În ciuda faptului că este urmărit de potera unui locotenent care nutrește o ură profundă pentru Biserică, considerând că aceasta nu face decât să se lăfăie într-o ipocrizie grosolană și să vândă minciuni unor oameni care de-abia își pot asigura pâinea cea de toate zilele, preotul nu și-a pierdut însă sentimentul datoriei și, atunci când oamenii i-o cer, îi binecuvântează, spovedește, împărtășește și le botează copiii. Probabil chiar în această natură duală și conștiință chinuită a protagonistului rezidă vigoarea romanului: cu toate că soarta protagonistului pare a fi pecetluită încă din momentul în care ne este prezentat, conflictul interior al preotului – între conștiința propriei nevrednicii și cea a statutului său de lider spiritual al unei comunități tributare Bisericii – este cel care conferă o atmosferă în permanență tensionată. Deși preotul nu este un sfânt sau un martir în înțelesul larg acceptat al termenului, Greene – catolic la rândul său – subliniază că orice om, oricât de împovărat de păcate ar fi, are șansa de a fi salvat, asemeni tâlharului de pe cruce. Iar preotul, cu toate îndoielile și rătăcirile sale, ajunge în mod paradoxal să reprezinte unul dintre cele mai credibile modele ale beatitudinii din câte s-au scris.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

Recomandarea de săptămâna aceasta este autobiografia regizorului american Woody Allen, „Apropo de nimic”, apărută în 2020 și publicată anul acesta la editura Litera în traducerea lui Petru Iamandi. Momentan, cartea este disponibilă în cadrul bibliotecii județene din Brașov la Centrul Cultural Maghiar, sala de lectură şi mediatecă, însă va putea fi împrumutată în curând și de la filialele 2 și 5.

Cred că orice persoană care are un minim interes față de cinema a văzut cel puțin un film de Woody Allen: de la debutul său din cea de-a doua jumătate a anilor ‘60 și până în prezent, Allen a scris și regizat în jur de 70 de filme, bucurându-se de un foarte mare succes de public și de critică. New York-ul de dinaintea mandatului primarului Rudy Giuliani – un loc împovărat de mizerie și infracțiuni, gata în orice clipă să plesnească de la atâta promiscuitate asfixiantă – n-a arătat niciodată la fel de bine ca în filme precum Annie Hall sau Manhattan, iar dialogurile din filmele sale au devenit numaidecât uşor recognoscibile pentru acel melanj foarte bine proporționat dintre ironie, umor adesea sardonic, absurd, satiră și autoreflexivitate, la care se adaugă un imbatabil simț al ritmului, al tempoului replicilor. La fel de inconfundabilă este și prezența sa scenică, tipul de personaj pe care îl joacă aproape în toate filmele sale: acel ins nevrotic și ipohondru care are mereu ceva de obiectat, incapabil să facă față evenimentelor sociale și care pare mai degrabă un personaj de Looney Tunes metamorfozat în om.

De vreo treizeci de ani, Woody Allen a ajuns însă o persona non grata – Hollywood-ul pare să-i fi închis definitiv porțile de prin 2014 (când a primit ultimul său Oscar pentru filmul Blue Jasmine), studiourile nu vor să mai aibă de-a face cu el, mulți dintre actorii cu care a lucrat până atunci și-au exprimat în mod public regretul asocierii profesionale cu acesta și încearcă să se dezică de această experiență donându-și încasările obținute de pe urma filmelor, îi este tot mai greu să-și găsească distribuitori în SUA etc., totul din cauza mega-scandalului care a izbucnit în anii ’90 (și care a fost reaprins în 2014) asupra căruia n-aș vrea să mă opresc. Cred doar că e suficient să menționez că, cel puțin până în acest moment, n-a fost găsit vinovat de acuzațiile care i s-au adus, deși a trecut de-a lungul anilor prin mai multe procese și investigații.

De altfel, ar fi mare păcat ca această autobiografie să fie citită doar în speranța că va scoate la lumină detalii picante legate de scandal sau de relația sa cu Mia Farrow și Soon-Yi, actuala soție. E drept, Allen dedică vreo sută din cele 400 de pagini acestei istorii – pe care o tratează cu mult tact, dar și cu o amărăciune bine temperată –, însă la un moment dat chiar își cere scuze față de cititori pentru că a trebuit să insiste asupra acestui subiect care, după cum însuși mărturisește în stilu-i autodepreciativ caracteristic, a adus sub lumina reflectoarelor o viață personală de altfel palidă. Prima jumătate a cărții arată totuși că numai drept banale nu pot fi catalogate viața și parcursul său artistic: într-un stil franc și fără ocolișuri, plin de butade savuroase, ce amintește adesea de un spectacol de stand-up comedy foarte bine orchestrat, Woody Allen conturează imaginea vie a unei copilării în New York-ul postbelic, unde radioul și cinematograful (cu a sa răcoare salvatoare în verile mereu caniculare) constituiau principalele atracții pentru un puști timid și stângace, cu o ură profundă față de tot ceea ce reprezenta instituția școlii și pentru care adevăratele modele în viață erau gangsterii (având un adevărat cult pentru aceştia) și actorii chipeși versați în arta flirtului, cu replici potrivite pentru orice situație.

Contrar imaginii publice de intelectual construite în decursul anilor, Woody Allen profesează cu sinceritate nemiloasă propriul antiintelectualism și nu îi este teamă să își dezvăluie golurile din cultura generală; în ciuda autoderiziunii sale zgomotoase – aceasta fiind, probabil, trăsătura definitorie a scriiturii sale – Woody Allen nu lasă niciodată impresia că această ridiculizare proprie ar izbucni dintr-un soi de superioritate a vanitosului încununat de succes, ajuns la un punct în care își poate permite oricând să glumească pe seama propriilor slăbiciuni. Pot fi sesizate în această autobiografie o recunoaștere candidă a limitelor personale, precum și regretul de a nu fi făcut niciodată „un film mare”, în ciuda controlului artistic total de care s-a bucurat la fiecare producție. Mai mult, cu toate că tonul este în genere jovial, Allen inserează din când în când aluzii la moarte care, deși apar de cele mai multe ori sub formă de glumă, trădează însă neliniștea unei persoane care a avut dintotdeauna o oroare viscerală față de ideea morții. Umorul – unica trăsătură personală de caracter de a cărei valoare nu se poate îndoi – rămâne pentru Woody Allen antidotul cel mai eficient împotriva spaimei de neant.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

Recomandarea de săptămâna aceasta este volumul „Prin România. Carnete de drum”, scris de sociologul și antropologul Mirel Bănică, și publicat în anul 2020 la editura Polirom, în prestigioasa colecție „Plural M”. Cartea este disponibilă în cadrul bibliotecii județene „George Barițiu” din Brașov la sediul central și la filialele 2 și 5.

A citi în vreme de pandemie cartea lui Mirel Bănică despre călătoria pe care a întreprins-o în vara anului 2019 prin România la volanul unei Dacii Logan poate trezi sentimente dintre cele mai diverse: amărăciune, nostalgie, curiozitate, recunoștință, liberare, ba chiar teamă, având în vedere faptul că perindările prin spații publice arhipline par mai curând o amintire difuză și anxiogenă. Este vorba despre România noastră cea de toate zilele și, cu toate acestea, despre o Românie pe care prea puțini dintre noi putem pretinde că o cunoaștem, la care se adăugă, iată, imaginea unei Românii care, privită de astăzi, prin prisma experienței pandemice, pare ireal de îndepărtată.

Cercetător de profesie, Mirel Bănică expune cu meticulozitate și rigoare profesională în introducerea volumului obiectivele călătoriei, tehnicile etnografice pe care le utilizează, principalele influențe ale scriiturii sale (Nicolas Bouvier, Andrzej Stasiuk, Dominique Fernandez, Romulus Rusan și Geo Bogza), precum și câteva date tehnice ale călătoriei. Principalul obiectiv al acesteia îl reprezintă încercarea de a identifica urmele comunismului în orașele mai mari sau mai mici ale țării la treizeci de ani după prăbușirea lui – ce s-a ales de monumentele de artă socialistă, de faimoasele hoteluri, de fostele case de cultură și de muzee, de căminele muncitorești, fabrici sau cinemauri etc. –, precum și rămășițele acelor epoci în comportamentul oamenilor. Acest obiectiv prim al cărții este dublat de o componentă foarte personală – împlinirea de către autor a vârstei de 50 de ani, moment ce marchează „despărțirea simbolică de maturitatea deplină” –, astfel că, departe de a fi lucrarea academică a unui cercetător, volumul constituie mai ales jurnalul unui autor care caută să înțeleagă în permanență modul în care este modelat de către călătorie, precum și relația sa cu România cea de acum, influențată atât de experiența traiului în comunism, cât și de cea a studiului și a muncii în străinătate.

Rezultatul celor 45 de zile pe drum în iulie-august 2019 este o imagine panoramică, foarte lucidă, a așa-zisului „necunoscut apropiat”: începând cu stațiunea balneoclimaterică Amara și sfârșind pe undeva în apropiere de Scornicești, după peste 3300 de kilometri parcurși, Mirel Bănică ne-a fost pe durata lecturii un ghid inteligent, întotdeauna simpatetic și curios, înzestrat cu perspicacitate impresionantă și o curiozitate intensă (spre exasperarea multor muzeografi întâlniți în cale, prea puțin răbdători cu străinul curios, care e privit frecvent cu ostilitate în numeroase dintre aceste spații ghidate încă după o înțelegere perimată a conservării și comunicării patrimoniului cultural).

În cazul în care nu era evident deja din scurta prezentare pe care am făcut-o, am să fiu direct: cartea lui Mirel Bănică mi s-a părut de-a dreptul remarcabilă și am convingerea că voi reveni asupra ei. Dialogul despre România are tendința de a se limita la două extreme: discursul kitsch despre minunățiile nesecătuite ale țării și cel plumburiu, de înfierare totală a acesteia. Prospețimea cărții lui Mirel Bănică vine tocmai din dragostea prudentă cu care se raportează la tot ceea ce întâlnește în drumul său: textul autorului este în mod clar cel al unui îndrăgostit de propria țară – chiar și când întâlnește diferite obstacole pe drumul său –, dar problemele reale cu care se confruntă țara și senzația de bricolaj, de provizorat resimțită aproape la tot pasul nu îl lasă indiferent, provocându-i acestuia mâhnire și chiar o stare echivalentă cu agonia. „România este casa mea. A fost și va fi!”, încheie resemnat autorul.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

Recomandarea de săptămâna aceasta este „Vineland”, cel de-al patrulea roman al scriitorului american Thomas Pynchon, disponibil la secția engleză în sediul central al Bibliotecii Județene „George Barițiu” din Brașov.

Publicat în 1990, după un hiat de 17 ani de la apariția „Curcubeului gravitației” – una dintre operele de referință ale literaturii postmoderniste, o carte care se dovedește în continuare o veritabilă mină de aur pentru exegeții scrupuloși, interesați să descopere toate referințele sădite în text și să scoată la suprafață alte și alte cărări interpretative –, romanul „Vineland” a fost întâmpinat cu rezerve, confuzie, ba chiar frustrare. Cum este posibil ca după o pauză atât de îndelungată, de-a lungul căreia în secta admiratorilor lui Pynchon se vehiculau felurite zvonuri referitoare la revenirea autorului cu un proiect și mai ambițios decât tot ceea ce scrisese până atunci, acesta să reapară cu o carte după toate aparențele atât de modestă? O carte nu doar mai scurtă decât impozantul și deopotrivă terifiantul roman anterior, ci și mai optimistă, mai ludică, mai accesibilă, abandonând enciclopedismul, ermetismul și viziunea acaparatoare din „Curcubeul gravitației” sau chiar din romanul său de debut, „V.”, în favoarea unei perspective mai intime, centrată în mare parte pe tema familiei, care recunoaște și celebrează importanța comunității în viața individului (în treacăt fie spus, romanul este dedicat chiar părinților săi).

Citind pentru prima dată romanul anul trecut, mi-a fost greu să înțeleg mare parte din lamentațiile primilor cititori ai cărții: într-adevăr, „Vineland” n-are nici complexitatea istorică, nici cea stilistică a romanului precedent, însă aceasta nu este nici pe departe scrierea unui autor secătuit de resurse, care nu s-a mai putut dezmetici după ce a terminat de scris „Curcubeul gravitației”. Departe de a fi un roman convențional sau anemic, „Vineland” concentrează energic, cu multă măiestrie numeroase fire epice, salturi în timp și spațiu, conspirații, istorii de familie, referințe culturale, având drept rezultat o panoramă percutantă a Americii întinsă de-a lungul anilor ’60-’80. În ciuda predilecției lui Pynchon pentru formele culturii de masă, pentru ironie și parodie (cititorul va putea întâlni în paginile acestui roman comunități de femei ninja retrase în munți care își pot ucide inamicii dintr-o simplă atingere sau chiar comunități de zombie hrănindu-se cu ceea ce le oferă televizorul, aflați în așteptarea unei reajustări a nivelului karmic, polițiști care evadează din centre de dezintoxicare pentru dependența de TV, teroriști-extratereștri care deturnează avioanele în timpul zborului sau laboratoare japoneze distruse de nimeni altcineva decât de… Godzilla), „Vineland” rămâne la bază un roman politic, scris cu evidentă amărăciune, despre modul în care visul revoluționar, idealismul anilor ’60 și mișcările stângiste au fost sfărâmate și înlocuite brutal de conservatorismul și materialismul favorizat de alegerea unora ca Nixon sau Reagan. Iar ceea ce mi se pare cu adevărat remarcabil este că Pynchon investighează toate aceste transformări turbulente și complexe din societatea americană prin intermediul poveștii unei adolescente, Praire, care se află în căutarea mamei sale, Frenesi Gates, o fostă revoluționară, membră a unei grupări underground de cineaști, care și-a trădat cauza fugind alături de un polițist fascist, Brock Vond, probabil unul dintre cele mai diabolice personaje imaginate de autor. Cu alte cuvinte, avem aici un soi de Odisee reactualizată, cu elemente feministe, în care – cu toată distanțarea ironică afișată și asumată – familia este văzută ca având un adevărat potențial regenerator.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Ziua Adolescentului

În 1994 actorul George Mihăiță a propus Parlamentului României proiectul de lege privind Ziua adolescentului, care s-a sărbătorit începând cu anul 1997.
Ziua adolescentului este marcată, anual, în a doua duminică a lunii mai. În 2021 această zi este sărbătorită la data de 9 mai.

Legea 197 din 17 noiembrie 1997 privind instituirea Zilei adolescentului prevede:

Cu prilejul sărbătoririi Zilei adolescentului se organizează activități cultural-artistice și sportive și se difuzează, prin mijloace de informare în masă, materiale publicistice vizând problematica fenomenului adolescentin.
Autoritățile centrale și locale din domeniile învățământului, culturii, cercetării, tineretului, sportului și turismului, precum și fundațiile pentru tineret acordă sprijin material, financiar și organizatoric sărbătoririi Zilei adolescentului.

Adolescența e cea mai frumoasă perioadă din viața noastră. Bineînțeles că fiecare perioadă are ceva bun, dar adolescența are ceva deosebit. Poate din acest motiv ea trece cel mai repede. În această perioadă ni se pare că putem face orice, că nu există limită posibilităților.
În adolescență ne îndrăgostim prima oară, tot în adolescență viața ne pare mai ușoară și mai interesantă. Adolescenții se simt mai liberi, este perioada iubirii, a distracțiilor, dar și o perioadă decisivă, în care se definește scopul vieții noastre. De ceea ce vom face și ce vom alege în adolescență, depinde viața noastră în perioadele următoare ale vieții.

Este posibil ca adolescența să fie și perioada suferințelor, pentru că atunci putem fi răniți cel mai ușor, e o perioadă a emoțiilor puternice. Relaţionarea cu ceilalţi poate întâmpina şi ea dificultăţi în etapa adolescenţei. Cauzele care conduc la dificultăţi de relaţionare între adolescent şi părinte sau alte persoane sunt diverse. De cele mai multe ori, ele sunt greu de descoperit de părintele care este asaltat şi îngrijorat de acestă problemă. Aceste emoții mai puțin plăcute, devin , totuși, o amintire frumoasă peste ceva timp.

Cu această ocazie, Serviciul Împrumut Carte vă propune o expoziţie tematică ce cuprinde cărţi cu şi despre adolescenţi.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
Categories: Evenimente Tags: , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

aprilie 28th, 2021 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este volumul de eseuri al criticului de film Andrei Gorzo, „Viața, moartea și iar viața criticii de film”, apărut la editura Polirom în anul 2019. Cartea poate fi împrumutata de la mediateca bibliotecii județene braşovene.

Publicat în colecția „Cinema” coordonată de editura Polirom, cel mai nou volum al lui Andrei Gorzo – apreciat ca fiind unul dintre cei mai importanți critici de film români – este totodată, conform unui interviu acordat Flaviei Dima pentru „Films in Frame”, și cea mai personală carte a acestuia, fapt care se datorează opțiunii autorului de a discuta pe larg despre o seamă de personalități ale lumii filmului (și nu numai) ce revin aproape obsesiv în cronicile, articolele, eseurile și cărțile publicate de acesta în ultimii douăzeci de ani. De pildă, un loc important în cadrul volumului îl ocupă André Bazin, omagiat de autor în dubla sa calitate de critic și teoretician al cinemaului, dar și de cumpătat mediator într-o perioadă de intens partizanat în care taberele cinematografului național francez, ale neorealismului italian, cele ale cinematografului stalinist și acelea ale Hollywoodului polemizau cu neobosită râvnă. În același timp, autorul atrage atenția că, departe de a fi perimate, teoriile lui Bazin de la mijlocul veacului trecut despre cinema ca artă a realului continuă să exercite o puternică influență asupra unor cineaști contemporani, anticipând documentarul observațional sau chiar curente de avangardă precum cinemaul structural; mai mult, cititorii interesați de fenomenul Noului Cinema Românesc vor descoperi că teoriile lui Bazin au stat la baza esteticii acestuia, iar filmele lui Cristi Puiu de la începutul anilor 2000 – care au dat startul unei noi direcții în cinematografia autohtonă – reprezintă un bun exemplu în acest sens.

Un alt critic de film pe care Gorzo îl omagiază este Alex. Leo Șerban (căruia îi și este dedicat volumul), ilustrat ca o figură marcantă a criticii de film românești din anii ’90 și 2000, un intelectual cosmopolit (cu rol deosebit în promovarea unor regizori venerați în cercurile cinefile din străinătate într-o perioadă în care accesul la producțiile acestora era dificil în România) și un veritabil dandy literar, ale cărui texte rămân proaspete prin combinația bine dozată dintre precizie analitică și scriitură jubilatorie, senzuală.

Probabil cel mai intim text al volumului este cel dedicat criticului și istoricului de film George Littera, care începe cu o nostalgică evocare despre activitatea pedagogică a acestuia în cadrul Academiei de Teatru și Film, unde Gorzo l-a avut ca profesor la finele anilor ’90, urmată de încercarea de recuperare a criticii de film a lui Littera, adunată în volumul postum „Pagini despre film”, în care autorul identifică o voce erudită, de o foarte mare claritate și pătrundere.

Ceea ce mi s-a părut remarcabil la volumul lui Andrei Gorzo este stilul captivant conferit de caracterul său eteroclit – deși alcătuit din texte care converg spre direcția criticii de film, a rolului și a relevanței acesteia astăzi (cu excepția unui pasionant studiu despre relația dintre scriitorul Graham Greene și traducătorul său român, Petre Solomon, reconstituită cu minuție de detectiv prin intermediul corespondenței lor, a cărui prezență se justifică însă în cadrul volumului prin aducerea în discuție a unor teme precum Războiul Rece și poziția României față de Occident, teme ce se regăsesc și în alte texte din carte), arsenalul critic utilizat de autor înglobează abordări variate ce creează de la o pagină la alta senzația de noutate perpetuă. Astfel, se poate spune despre volum că este unul dinamic, având marea calitate de a nu fi redundant grație îmbinării stilului polemic cu cel didactic, dar și cu stilul confesiv, al unui cinefil împătimit, bunăoară receptiv la cele mai mici amănunte din fizionomia lui Humphrey Bogart sau la subtilitățile ce pot fi identificate în cadrele și deciziile regizorale ale lui Pintilie în filmul „O vară de neuitat”. Când este polemic – și este de multe ori, aproape întreg volumul stând sub imperativul chestionării critice a discursurilor despre cinema și cultură – Andrei Gorzo dă dovadă de rigoare argumentativă și de o gândire investigativă percutantă, iar atunci când omagiază personalități evită discursul de tip encomiastic, festivist, pe care îl identifică drept una dintre hibele unei mari părți a criticii de film contemporane, prea timorată și complezentă pentru a interoga status quo-ul politico-economic de astăzi.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

aprilie 13th, 2021 Fără comentarii

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul „Strada”, scris de Adrian Chivu și publicat în anul 2012 la editura Polirom. Acesta este disponibil în cadrul bibliotecii județene la sediul central și la filiala 5.

Unul dintre principalele riscuri pe care le presupune construirea unei întregi narațiuni din perspectiva unui copil sau a unui adolescent este contaminarea acesteia cu observații, exprimări, concepții, judecăți care pot trăda viziunea scriitorului adult, prejudiciind astfel autenticitatea scriiturii și întreg demersul narativ. Adrian Chivu, un scriitor care a manifestat și în alte texte o atenție deosebită față de stil și de perspectiva eului naratorial (în „Caiet de desen”, de exemplu, punctul de vedere îi aparține unui adolescent care suferă de o tulburare cognitivă), reușește cu brio să redea gândurile și observațiile lui Traian Rusu, un copil de clasa a V-a din Bucureștiul ultimilor ani ai regimului comunist, creând un stil cât se poate de primar, în absența unui termen mai potrivit – o voce ternă, uniformă, fără inflexiuni, un ton căruia îi lipsește în mod credibil maturitatea emoțională și intelectuală necesară pentru a decoda semnificația evenimentelor în care el sau cei din jurul său sunt implicați.

Structurat în 29 de capitole, fiecare constând dintr-o singură frază lipsită de semne de punctuație, romanul urmărește câteva zile din viața aparent banală a lui Traian, un copil ca toți alții care se află la vârsta primilor fiori erotici și a dezamăgirilor, a prieteniilor, a jocurilor și a ștrengăriilor și, pentru cei care au copilărit în era pre-internetului, o vârstă a oracolelor, a schimbului de timbre și a țevilor cu cornete de hârtie. Am ținut să insist pe sintagma „aparent banală” pentru că, dincolo de toate acestea, imaginația debordantă proprie copilăriei este cea care animă strada pe care locuiește eroul, reprezentând o portiță către un univers aproape mitic, unde granița dintre viață și moarte este inexistentă. Astfel, pe lângă experiențele de la școală, cozile de la magazin, acel du-te-vino amețitor la mătușa sa, casa lui Mircea, scara lui Cip și înapoi acasă, Traian este prins într-un adevărat scenariu detectivistic, fiind convins că unchiul său, plecat pentru câteva zile de acasă, a fost asasinat de mătușa sa și că, odată întors, acesta este de fapt un strigoi care caută să se răzbune pe întreg cartierul, negăsindu-și liniștea până când trupul său va fi înmormântat creștinește.

Am apreciat mult modul în care firul fantezist-polițist (o sursă majoră de situații comice) se împletește cu secvențe, aluzii, frânturi de conversații (câteva exemple concrete: pene de curent, cozi interminabile la alimentări și penuria alimentară, problema avortului, zvonurile despre iradierea celor care traversează hotarele statului etc.) peste care protagonistul trece rapid cu vederea, dar care cititorului îi trezesc azi un gust amar, dureroase și sumbre mărturii ale unei epoci pe care numai acea dulce narcoză care este copilăria le poate voala.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

Recomandarea de săptămâna aceasta este volumul memorialistic al criticului literar Gabriel Dimisianu, „Amintiri și portrete literare” (Humanitas, 2013), disponibil în cadrul Bibliotecii Județene „George Barițiu” din Brașov atât la sediul central, cât și filialele 2 și 5.

Deloc ostentative sau egolatre – cu excepția ultimelor pagini, vădit mai confesive, autorul pare a-și camufla constant prezența spre a nu știrbi din spațiul rezervat evocării personajelor –, rememorările lui Gabriel Dimisianu despre lumea literară a perioadei postbelice surprind și captivează prin onestitate, afecțiune și căldură, ceea ce este cu atât mai remarcabil cu cât perioada pe care o reconstituie a fost una sufocată de condiții atât de vitrege, o perioadă cu totul ostilă expresiei de orice natură. Deși o parte însemnată a textelor incluse în volum a apărut în revistele literare din anii imediat de după momentul ’89, autorul își exprimă lămurit intenția de a pune dinaintea cititorilor o carte unitară, ceea ce se și poate constata cu lesniciune – ordinea textelor componente nu este defel una aleatorie, existând o progresie logică și mai multe nuclee tematice. Astfel, rememorările de la început sunt legate de personalități – intimidante pentru tânărul critic de atunci – ale perioadei interbelice (Tudor Vianu, Georgeta Cancicov, Ury Benador sau Tudor Arghezi), apoi în prim-plan își fac apariția autoritățile lumii scriitoricești din perioada comunistă (Zaharia Stancu, Ovid S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Geo Bogza, G. Ivașcu, Geo Dumitrescu), poeți și critici care sunt recuperați pe fondul dezghețului ideologic (Mihail Crama, Ion Caraion, V. Streinu și Șerban Cioculescu), colegii de breaslă (N. Manolescu, Mircea Iorgulescu, Matei Călinescu), precum și tinerii poeți și scriitori postbelici (Sorin Titel, N. Stănescu, Fănuș Neagu, Cezar Baltag, N. Breban, Nicolae Velea, Tiberiu Utan, M. Mihalaș), pentru ca, spre final, autorul să includă câteva notații confesive (unul dintre cele mai emoționante texte din volum și cu cea mai mare încărcătură nostalgică este acela în care autorul zugrăvește un amplu tablou al Brăilei antebelice, focalizând pe motorul care alimenta viața culturală de atunci, librăria lui Teodor Manea).

Merită precizat că, pe lângă amintirile, portretele literare și textele de factură confesivă, autorul reușește să redea cu limpezime transformările subtile survenite în politica externă și internă, împreună cu consecințele acestora în plan cultural: în textul dedicat lui Sorin Titel, de pildă, a cărui apetență insațiabilă pentru toate formele de artă era caracteristica sa dominantă, Dimisianu profită de ocazie pentru a panorama întreaga scenă culturală a perioadei comuniste, scriind despre dezghețul hrușciovist, așa-zisa miniliberalizare dintre 1953-1956, care a fost curmată în România odată cu revoluția din Ungaria. Este o perioadă în care românii se pot bucura de un val de producții artistice occidentale, precum filme franțuzești (gheața fiind spartă de „Jour de fête” al lui Tati), italiene (în special filme neorealiste), britanice, dar și melodrame mexicane sau indiene, atât de insolite pentru ecranele românești din acea perioadă.

În fine, trebuie spus că cei aflați în căutarea unor istorii cancaniere vor fi dezamăgiți; Dimisianu este un spirit stăpânit, chiar smerit, ce privește cu multă compasiune și reverență către obiectul evocărilor sale, dovedind înțelegere și pentru acelea dintre personalitățile culturale care s-au aflat în situația de a face compromisuri cu noul regim. Nimic recriminatoriu sau amar în aceste pagini, ci doar o curată pornire spre a fixa întâmplări și atitudini indispensabile în recompunerea puzzle-ului vieții unor oameni și al unor vremuri, la care se adaugă – pentru că, în fond, vorbim de amintirile unui critic literar, unul dintre cei mai longevivi, de altfel – dorința de a repune în atenție contribuțiile unor scriitori față de care istoria literară a fost injustă.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit.

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (2 votes cast)
Categories: Cultura, Diverse Tags: , , ,

Voluntar pentru citit – Vlad Babei recomandă

Recomandarea de săptămâna aceasta este romanul „Zgomotul alb”, probabil cea mai cunoscută operă semnată de Don DeLillo și cu siguranța una dintre cărțile de căpătâi ale literaturii postmoderne. Romanul a apărut la editura Leda în 2006, fiind tradus de către Horia Florian Popescu (al cărui nume se leagă și de traducerile în limba română ale unor autori precum Thomas Pynchon sau Vladimir Nabokov), și poate fi împrumutat de la sediul central al bibliotecii județene.

Despre creația lui Don DeLillo – ce însumează, până-n prezent, 18 romane, la care se adaugă un volum de proză scurtă și câteva opere dramatice – s-au scris tomuri întregi de exegeză literară, fiind considerată o piatră unghiulară în literatura americană postmodernă și o cronică de mare ascuțime a prezentului, abordând teme adânc imprimate în existența noastră, precum: consumismul, suveranitatea mass-mediei – o adevărată forță modelatoare a realității –, ubicuitatea și ritmul vertiginos de dezvoltare al tehnologiei, terorismul, anomia socială pe fondul mutațiilor bruște și din ce în ce mai violente din toate straturile vieții, catastrofele artificiale, eroziunea spiritualității.

E greu de crezut că romanul a fost publicat în 1985 – toate aceste teme pe care autorul le dezvoltă într-un stil sintetic și impersonal care decantează frazele de tot ceea ce le-ar putea încărca inutil au astăzi reverberații tulburătoare și o relevanță poate chiar mai puternică decât acum 30 de ani, dobândind noi și potente valențe. Jack Gladney, șef al catedrei Hitler la o facultate din Midwest-ul Americii, om cu o vastă experiență matrimonială dar lipsit de cunoștințe de limba germană – esențiale pentru profesia sa de expert în studii hitlerologice (specializare universitară inventată de el însuși) – este protagonistul acestui roman proteiform, care pare să-și schimbe în permanență structura: deși începe ca un roman al campusului universitar și ca unul domestic, DeLillo inserează pe parcurs elemente ce-l apropie de thriller – cu conspirații farmaceutice – sau distopie – cu dezastre artificiale de proporții colosale ce amenință să îmbolnăvească întreaga populație. La baza romanului se află însă spaima de moarte, o temă dezvoltată în cadrul fiecărui registru narativ în parte: fie că este vorba de expunerea lui Jack la norul chimic care se abate asupra orășelului său sau la încercările soției sale, Babette, de a-și suprima teama de moarte recurgând la un medicament experimental (care, pare-se, are drept efecte secundare pierderi de memorie și confuzia dintre semnificant și semnificat – un așa-zis „coșmar saussurean”, în termenii lui DeLillo), personajele romanului se simt incapabile să confrunte realitatea incontestabilă a morții. În acest univers nebulos înfățișat de autor, religiozitatea tradițională a fost înlocuită de o nouă religie, una a Supermarketului și a Mass-Mediei, o religie unde zgomotul de fond din magazine și babilonia semnalelor sonore emise de televizoarele și radiourile devenite ubicue iau locul rugăciunilor sau cânturilor religioase. Mass-media devine o sursă de adevăruri incontestabile și un instrument esențial de experimentare a realității – așa se explică bunăoară refuzul lui Heinrich, fiul lui Jack, de a accepta concretețea ploii care se desfășoară în fața sa și de a insista că nu va ploua decât atunci când va anunța ploaia. Supermarketul, templul omului postmodern, are la DeLillo o funcție spirituală, iar protagonistul face elogiul consumismului, declamând că a cheltui înseamnă, în fapt, a trăi, a înșela moartea. Dar probabil cea mai dezolantă constatare a lui Jack – și implicit a noastră – este aceea că s-a ajuns la un exces atât de înfricoșător de semne și simboluri încât ceea ce este real, obiectele în sine nu mai pot fi văzute; cu alte cuvinte, ne rămân doar reprezentările lor, artificialul, simulacrul. La finalul romanului, rămâne astfel să ne întrebăm – mai ales astăzi, în era internetului – dacă mai putem opera cu distincții între real și virtual, între autentic și simulacru, iar dacă gândurile sau frazele pe care le rostim ne aparțin cu adevărat sau fac parte de fapt dintr-o pletoră de locuri comune ce ne-au tot fost livrate de mass-media până când s-au infiltrat indisolubil în conștiința noastră.

A recomandat Vlad Babei, voluntar pentru citit

VN:F [1.9.8_1114]
Rating: 5.0/5 (1 vote cast)
Categories: Cultura Tags: , , ,